Un alt copil, un băiat de 11 ani, a fost găsit căutând mâncare în tomberon. Părinții îi traumatizaseră copilăria, mama era arestată la domiciliu, tatăl condamnat. Nu avea acte, nu avea acces la medici, nu avea ce mânca. Și există cazuri mai grele. O fetiță abuzată sexual de tatăl ei de la 8 ani, învățată că „așa se arată iubirea”. Mai târziu, tatăl a implicat-o și pe mamă în același ritual. Astăzi, părinții sunt în închisoare. Fata are 18 ani și trăiește între perioade de evoluție și recădere, un ciclu greu de rupt. Acești copii sunt din comunități diferite, familii diferite, orașe diferite. Dar fenomenul este același: România nu îi vede la timp.

„Nu avem educație reală despre abuz. Nici în școli, nici în familie”

Cum ajunge un copil să mănânce din tomberon într-un oraș european? Cum ajunge o fată să creadă că abuzul este iubire?

Pentru Eugenia Pîrleci, terapeut și coordonator de proiecte cu copii vulnerabili, răspunsul este dur: „În România nu avem educație reală despre abuz. Nici în școli, nici în familie”.

Părinți bine intenționați nu își dau seama că pot deveni, fără să vrea, parte din problemă: prin neglijență, presiune, comparații permanente, lipsă de timp. Școlile nu au programe consistente de prevenție, consilierii școlari sunt puțini și nu fac față volumului, iar comunitatea nu reacționează decât când e prea târziu. Eugenia Pîrleci a absolvit studii economice, a lucrat ani buni într-o multinațională, iar din 2013 a devenit coach și consilier de dezvoltare personală. Din 2018, s-a specializat în tehnici de terapie orientate pe comportament, emoții și terapie manuală.

Motivul real vine din altă parte. „Și eu sunt un copil crescut într-o familie dezechilibrată. Părinți divorțați, abuz fizic, psihic, emoțional. Am înțeles abia la 30 de ani de unde veneau tristețile mele recurente, nostalgia aceea fără explicație. Atunci am început să caut, să înțeleg, să mă vindec”, povestește terapeutul.

Experiența personală a transformat-o. A descoperit că oamenii au nevoie să fie înțeleși, nu judecați. Și că mulți copii trec prin ceea ce ea a trăit, doar că nu au nici măcar limbajul cu care să o spună. Abuzul nu înseamnă doar violență fizică, înseamnă neglijare, presiune excesivă, comparații („fratele tău e mai bun”, „trebuie numai 10”), responsabilități puse pe copil („ai grijă de cel mic”), acces nelimitat la telefon în locul atenției, lipsa timpului de a observa schimbările copilului. Semnele abuzului apar repede: copilul devine retras, nu se mai joacă, nu are încredere în sine, iar în cazuri mai grave apar somatizări, adică dureri fără cauză medicală, oboseală, atacuri de panică.

„Copilul care este sănătos și echilibrat se joacă toată viața, chiar și când ajunge adult. Copiii care au trecut prin traume nu se joacă nici când sunt mici, nici când sunt mari. Din cauza traumei, emisfera dreaptă și partea cognitivă nu se mai dezvoltă la fel, iar creativitatea este în multe situații diminuată. Neîncrederea în oameni duce la incapacitatea de a lucra în echipă”, spune Eugenia, care adaugă că abuzul ar putea fi redus dacă ar exista programe speciale la locurile de muncă cu adulții care sunt părinți. Asta pentru că există numeroase situații în care părinții nu se prezintă la ședințe cu consilierii școlari. „De obicei, pornind de la părinții care au trecut prin diferite traume, copiii se comportă identic și vor transmite la rândul lor același comportament propriilor copii. Asta, dacă nu cunosc un model care să-i schimbe”, spune Eugenia.

Implicarea face diferența

De trei ani, Eugenia colaborează cu asociația „Inima îți vorbește”, unde voluntarii organizează tabere pentru copiii abuzați, în Munții Apuseni. Copiii stau câteva zile într-un loc sigur, cu adulți responsabili, și încep să se deschidă. Mulți spun că este prima dată când mănâncă pe săturate sau când ies din casa lor. În prezent, prin proiectul „Stop abuz!”, derulat în principal în Timișoara, dar și în Oradea, Arad și Reșița, echipa încearcă să ajungă la cât mai mulți copii între 10 și 18 ani. Proiectul propune sesiuni în licee despre cum recunoști abuzul și unde ceri ajutor, identificarea copiilor care au nevoie de terapie și nu își permit, ședințe săptămânale de dezvoltare, terapie prin dans, desen, teatru, lucrul cu copiii care au somatizări, depresie, anxietate, trimiterea celor cu traume severe în tabere dedicate, colaborare cu consilieri școlari, psihologi și psihoterapeuți. Numărul copiilor poate varia: 10, 20 sau mai mulți, depinde de cât curaj au să recunoască ce li se întâmplă.

„Le cerem sprijin consilierilor din licee, care deja știu cazuri și, nepermițându-le timpul să lucreze cu ei pe termen mai lung, dacă acel copil își dorește să vină la terapie iar părinții sunt de acord să ne ajute. Campania se derulează pe tot parcursul anului școlar”, mai spune terapeutul, care afirmă că ședințele vor avea loc o dată pe săptămână, după-amiază, în funcție de vârsta medie și disponibilitatea copiilor.

O parte din ei, selectați în funcție de cât de multă terapie au nevoie, de cât de mare este trauma etc, vor ajunge în tabere specializate. „Este mare nevoie de oameni conștienți și dornici să contribuie, de sponsorizări, de voluntari, terapeuți și alte categorii, care să ne ajute în organizarea și susținerea activităților, transportul copiilor, de donații de apă și gustări pentru activitatea săptămânală, când vom începe, de o sală unde să facem întâlnirile săptămânale”, spune Eugenia. Aceasta adaugă că bihorenii se pot implica în susținerea copiilor care au trecut prin abuzuri, donând 4 euro prin trimiterea mesajului VINDECARE la nr. 8864.

Bullying, violență emoțională, fizică și sexuală

Deși este greu de crezut, există zeci de cazuri despre care oamenii fug sau refuză să discute. Eugeniei i-au rămas întipărite în minte câteva, pentru că, o dată ce le cunoști, este greu să le lași în urmă. Una dintre cele mai frecvente forme de violență ascunsă este bullying-ul. O fată transferată de părinți la o școală a devenit ținta unui grup de colegi din familii înstărite. Pentru că era „ultima venită”, nu avea hainele și accesoriile lor și nu provenea din același mediu, a fost hărțuită constant, zilnic, până când școala a devenit un coșmar.

O altă fetiță a ajuns în asociație la recomandarea unchiului ei. Tatăl a început să o abuzeze sexual de la 8 ani învățând-o că asta este o formă prin care își exprimă el iubirea. La început se întâmpla doar cu fetița, după care, la un moment dat, când a mai crescut, a chemat-o și a implicat-o și pe mamă. Sub același pretext, că se iubeau foarte tare.

„Acum părinții ei sunt închiși amândoi, mai mulți ani. Fetița a împlinit 18 ani, are perioade de creștere, evoluție, de stabilizare și perioade de recădere”, spune Eugenia.

Nu întotdeauna rezultatele finale sunt cele așteptate. Este cazul a două fetițe, una cu diagnostic de borderline (relații instabile cu alte persoane, simț al sinelui și emoții instabile, comportament periculos și auto-vătămător), părăsite de mamă, care erau crescute de tată. El nu era capabil să gestioneze situația. Lucra de noapte, le lăsa foarte mult singure, de multe ori nu aveau ce mânca, iar pe cea mai mare o bătea pentru că îi reamintea de soție. Fata a trecut prin mai multe tentative de suicid. Nu fusese la doctor, nu avea diagnostic, nu avea tratament.

„La fata cea mare ne-am dat seama din start că se întâmpla ceva. Venind în sesiunile săptămânale și apoi într-o tabără, am sesizat că e ceva în neregulă și cu cea mică și că e posibil ca cea mică să treacă printr-o traumă cel puțin la fel de mare. Nu existau probe suficiente ca fetele să fie luate. Unde le duci, în cămin? Important este să le oferi șansa de a se muta într-un mediu mai bun. În cazul lor a fost o perioadă de identificare de informații și de dovezi. S-au acumulat suficiente. Le-am mutat într-o altă locuință dar, la un moment dat, fetele au început să spună că le era mai bine acasă. Tatăl tot insista să își ia înapoi copiii. Acum, am înțeles că le-ar fi luat înapoi acasă”, povestește terapeutul. Eugenia Pîrleci spune un lucru pe care nu îl uiți ușor: „Copiii traumatizați nu se joacă nici când sunt mici, nici când sunt mari”. Iar miza proiectului „Stop abuz!” este exact aceasta: să îi readucă pe copii, pas cu pas, înapoi la ei înșiși.

Eugenia Pîrleci spune că, deși își iubesc copiii, majoritatea părinților refuză să se prezinte la consiliere școlară. În taberele speciale, copiii cu probleme învață să aibă din nou încredere în adulți