Viorel Teodorescu a parcurs un drum lung, de o viaţă în gazetărie (înainte şi după 1990). De aici, din experienţa de presă acumulată şi-a extras autorul acestui volum, în timp, toată materia primă pe care o foloseşte acum cu bun randament, etalând-o dezinvolt, rafinat, convingător. Maniera subtilă în care-şi construieşte prozele se întrevede şi cu ochiul liber, uneori mai pronunţat, alteori mai difuz.
Portretistică succintă
Din chestionarea cazurilor întâlnite în munca redacţională de zi cu zi, de-a lungul a trei decenii, sedimentele viabile au rămas, statornicite, acolo în notesul amintirilor de neşters, iar acum aflându-şi deschis refugiul superior, răbufnesc. Sunt scoase astfel la iveală destine, evenimente, fapte, trăiri anoste şi mai ales, cauze pierdute etc.
Natură reflexivă, Viorel Teodorescu recurge în toate aceste felii de viaţă evocate la o portretistică succintă şi sugestiv caracterologică, creionând parcă „în fugă”, în exclusivitate personaje pasajere neîmplinite, veridice însă şi credibile.
Fixate, parcă fără cruţare, ca într-un insectar, în medii dintre cele mai diverse, familiare sau nepredilecte autorului, personajele cărţii, despre care scriu, nu par să descindă dintr-o lume doar aparent alienată, au totuşi şi dispoziţii şi probleme surmontabile şi tonusuri şi foarte mult umor sarcastic. Sentimente, amintiri estompate, reflecţii spontane, obsesii erotice, noutăţi existenţiale şi politice, consideraţii marginale, toate în proiecţii cinematografice, sunt expuse, ca pe o tarabă nu doar agreabil, dar, când e cazul, şi fără menajamente. Pentru că povestitorul (despre care am aflat că e deja la a şasea carte tipărită) este în esenţă un satiric. Un satiric profund, virulent, dublat de un liric trist care îşi acoperă până şi „eroii” negativi cu tandreţe înduioşătoare şi cu protecţie.
Temele utilizate de Viorel Teodorescu în acest volum sunt cât se poate de obişnuite, atât de simple uneori, în esenţa lor, că pot fi luate şi ca fiind banale.
În oglinda spartă, tema o constituie reprezentarea deziluziilor cărora cu greu le face faţă, a fost elevă silitoare, revăzându-şi după şapte ani dascălul diriginte, în care a crezut cândva în totalitate, într-o postură umilitor degradantă. O minte vraişte şi două fotografii color ne „preumblă” cu trenul de la Sinaia – prin Câmpina şi Bucureşti, la Simeria, trăgându-ne de mânecă să urmărim de-a fir a păr tribulaţiile morale ale unui activist de partid unic, Mirel Ţapandache („un fandosit, mare şi tare în judeţul său, teribil de mulţumit de sine”), anevoioase şi „hârtopite în nemărginirea lor”, care-l vor conduce înspre un inevitabil divorţ.
Deosebit de interesantă este povestirea „Testul Colonelesei”, unde ne este natar parcursul erotic completamente nereuşit a lui Victor, un personaj – caz – care îşi merită eşecurile, numai şi pentru că „una vorbeşte în barbă şi alta zice cu voce tare”.
„Viespile remuşcării”, o povestire bine şi rotund închegată este istoria finisării unei chintesenţe, a unui enunţ de viaţă „corectă în cumsecădenia ei”, urmare a unor trăiri dramatice.
Supralimentându-se cu invidie colegială, eleva Laura nu se mai mulţumeşte, de la un moment dat doar să o ,,fericească’’ pe colega ei, Letty; începe să-i dorească acesteia moartea, numai ca să-şi atingă ea un scop meschin. Drama finală, cu împlinirea neaşteptată a visului ei aduce după sine începutul maturizării Laurei.
Crina Dobocan
Citiți principiile noastre de moderare aici!