Tot ce face, face cu pasiune și orice își propune să facă, se dedică total, indiferent de câte ori ar trebui să o ia de la început. Povestea lui se întinde în lumea întreagă iar drumul e sinuos, dar noapte de noapte visează genți, iar ziua, după o cafea bună şi sonorităţi de jazz în surdină, se aude doar ţăcănitul sacadat al maşinuţei centenare Singer, din care ies lucruri minunate.

Mircea Bule îşi aminteşte de începuturi. În 1985-1986 s-a făcut la Costineşti o mare trupă de prieteni din Oradea, Cluj, Braşov, Galaţi, Bacău, Bucureşti. Iar în 1987, imediat după terminarea liceului, şi-a pus în gând să se distreze cu gaşca la mare, în 2 Mai. Făcea planuri stând la o poveste cu câţiva prieteni în Piaţa 22 decembrie când, la un moment dat, au remarcat muntele de resturi de piele de la Fabrica de Încălţăminte „Solidaritatea”. Mircea îşi aminteşte că, rockeri fiind, îşi făceau brăţări din furculiţe şi cuţite, aşa că mormanul de piele era o oportunitate de neratat.

S-au dus la portar să îl întrebe dacă le dă şi lor din grămada de piele. A zis că le dă şi saci dacă vor. Aşa că fiecare s-a ales cu câte un sac de rafie, de 60 de kilograme. Toţi şi-au făcut brăţări, Mircea a fost singurul care şi-a făcut prima geantă, de fapt un rucsac din piele, model hippie cu franjuri, cu care a şi plecat la mare. „2 Mai era Centrul Centrului. Vama Veche nu exista. Eram o gaşcă de vreo 100 de prieteni. Printre ei era şi Hanno de la Nightloosers. Am mers în 2 Mai până prin ’93”.

În anii ’90 se gândea să urmeze Psihologia, apoi a vrut Fotografie, Arhitectură, dar, cum spune el, în vremea aceea era „foarte haotic”. În schimb, frecventa cursurile Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti sau cele ale Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca şi îi învăţa pe studenţii de la design să facă tipare.

Mulţi amicii de-ai lui fiind în Bucureşti, s-a mutat acolo. Trebuia să îşi găsească o cale. La început făcea brăţări cu fir de aur şi argint, care aveau mare trecere. „Am fost foarte bun la vânzări întotdeauna, că vorbeam bine”, spune Mircea. La un moment dat l-a căutat un tip, care auzise ce lucruri crează, şi i-a propus să lucreze cu el. Era camerman în Buftea, dar pe Calea Victoriei avea un atelier în care făcea haine din piele pe care le vindea în toată ţara. Din resturile de piele s-a gândit să facă gentuţe şi borsete. L-a convins să lucreze cu el şi a câştigat foarte bine vreo 8-9 luni, devenind cunoscut în breaslă. După care a fost „furat” de un alt designer, „Marinaru’”, un tip carismatic, înconjurat mereu de femei, dar căruia îi plăcea să ajute mai ales studenţii. Le punea la dispoziţie atelierul, ei făceau tot felul de obiecte din piele, şi după o zi de muncă îi plătea. „El vindea un rucsac cu 300.000 lei – banii de atunci, eu îl vindeam cu 150.000 de lei, dar vindeam 7-8 bucăţi în Calea Victoriei”.

În 1993 s-a mutat în Cluj, mergând des şi pe la Braşov. Un prieten cunoştea nişte nemţi bătrâni într-un sat aproape de Sighişoara, care lucrau cu piele, şi i-a pomenit de ei dându-i adresa. Mircea i-a căutat dar bătrânii nu aveau nevoie de ucenici. Dorind foarte tare să înveţe cât mai mult din meserie, şi neavând unde să stea, a rămas pironit în faţa hambarului bătrânilor o zi şi o noapte, după care l-au primit. În câteva zile a învăţat tot. Aveau utilaje vechi la care făceau căpestre şi şei pentru cai. Nu era ceea ce îşi dorea, dar tot a creat din resturile de piele nişte borsete şi a profitat din plin de experienţa inedită.

„Am luat practic totul de la zero”

După ce gaşca mare de prieteni s-a spart, în 1995 s-a întors în Oradea. Părinţii l-au ajutat cu 400 de mărci să îşi deschidă un atelier. Împreună cu un prieten din copilărie, a deschis atelierul într-o pivniţă din str. Vasile Alecsandri. „Produsele le vindeam în Timişoara şi Cluj şi veneam cu banii într-o pungă de-un leu, că şi geanta trebuia să mi-o vând. Pe vremea aceea lucram cu piele tip buffo, de bocanci Insulated”, îşi aminteşte Mircea.

După un timp, a închis atelierul din pivniţă şi a deschis altul, în apropiere de grădina zoologică. O dată a văzut în piaţa de vechituri o curea lată de damă, foarte colorată şi cu modele „arse” în piele. Fiind electronist la bază, avea aparat de pirogravat, şi a început să facă modele pe veste şi genţi, colorând şanţurile cu tuşuri Rotring.

„Nu ştiam să desenez, în schimb aveam numai simboluri aztece şi incaşe în cap. Până într-o zi, când o clientă m-a întrebat dacă sunt sigur de ceea ce pirogravez, că ei au simboluri bune şi simboluri rele. Mi-a dat de gândit, m-am dus repede la bibliotecă şi am găsit o carte în care era explicată şi simbolistica aztecă şi incaşă, cu alea rele şi alea bune, şi am zis gata, de acum numai bune am să fac. A fost o perioadă de doi-trei ani în care numai eu făceam aşa ceva”.

De asemenea, când frecventa în anii ’80 festivalul de jazz de la Costineşti, era înnebunit de tubeteika armenească pe care o purta Harry Tavitian. Aşa că, într-o zi a găsit într-un magazin second-hand haine lungi din piele de căprioară din care a început să facă astfel de pălărioare, cu modele pirogravate. Fiind odată în Bucureşti, în Piaţa Romană, l-a întâlnit pe Tavitian şi i-a făcut una cadou.

La insistenţele Vioarei Bara, preşedinta filialei Oradea a UAP, a urmat timp de patru ani cursul de design vestimentar la Şcoala Populară de Arte „Francisc Hubic”. De la Iulian Anghel, profesor la Liceul deArte, de la care a primit şi prima maşină de cusut Singer, a învăţat Perspectivă. „Eu nu desenez genţi niciodată. Eu le am în cap”, mărturiseşte Mircea.

În 1999 avea atelierul aproape de magazinul Crişul. A fost un an greu pentru că nu se mai vindea, nu se mai cumpăra nimic, spune designerul. „Era recesiune”. Ca să se poată întreţine, a lucrat o vreme ca şi coordonator de vânzări, a văzut toată România, dar după un timp s-a săturat de drumuri şi hoteluri. Apoi s-a angajat comisionar vamal.

După doi ani, la recomandarea Adelei Rusu, l-a căutat un antreprenor italian care avea fabrică la Dobreşti. I-a dat de test o bucată de piele ca să îi facă o geantă. Mircea i-a făcut două. Impresionat, Fabio, l-a angajat ca designer.

„Fabio avea 1.95 m, bătea la tobe, era un om foarte fain, un om citit. Ştia perfect limba română. M-a dus cu el în Italia să îi cunosc familia. Stătea într-un palat. Tatăl lui era cel mai bun armurier din Toscana. Un frate era stomatolog, celălalt avea un magazin în Pisa”.

Într-o lună, Mircea a învăţat să lucreze la toate maşinile din fabrică. La nici trei luni, l-a recomandat pentru proiecte unor prieteni care aveau un birou de creaţie şi design în Bologna. Despre piele, textile, fermoare a învăţat foarte multe de la Fabio, inclusiv rezistenţa materialelor. „Am luat practic totul de la zero şi timp de trei ani m-am perfecţionat”. A făcut portarme, rucsaci, ba chiar şi un rucsac special pentru scafandri sau o haină de pilot de elicopter. Primeau comenzi inclusiv de la conţi şi contese din Franţa. După un an, italianul i-a propus să se ocupe de fabrică. „Amândoi visam noaptea genţi. Eu asta visez de obicei”, mărturiseşte Mircea.

După mai multe probleme de familie dar şi de sănătate, Fabio a devenit din ce în ce mai depresiv, fiind tot mai greu de colaborat cu el. În 2005 Mircea şi-a dat demisia, redevenind freelancer.

Împreună cu un amic a înfiinţat o firmă prin care a colaborat şi la un proiect cu celebra fabrică Secuiana. După care, a descoperit la o fabrică din Oradea pielea Crazy Horse, o piele naturală de vită apreciată pentru aspectul său vintage. Folosită în special la şeile de cai pentru rodeo, pielea este tratată cu un strat special de ceară care evidențiaza fibrele naturale, oferindu-i rezistență, flexibilitate și luciu. În timp, pielea dezvoltă o patină autentică. De atunci, Mircea a început să lucreze doar cu Crazy Horse. A avut proiecte inclusiv pentru Bigotti şi Cavalieri. Însă după mai multe divergenţe, cei doi s-au despărţit.

„Nu mă pot opri, nu am cum”

În 2011 şi-a cunoscut viitorea soţie, pe Daciana, iar în 2012 au pornit brandul 74street Bags. El pe creaţie, ea pe vânzări. Au intrat pe platforma online Breslo, dedicată creatorilor români, după care s-au mutat pe Etsy, o companie americană de comerț electronic axată pe articole lucrate de designeri independenți din întreaga lume. Prima geantă au vândut-o unei angajate de culoare de la compania Google, iar a doua a cumărat-o asistentul premierului Australiei.

„Am vândut peste tot în lume, în afară de America de Sud. Vindeam foarte bine în Marea Britanie, unde au o tradiţie extraordinară în genţi din piele. O clientă foarte încântată ne-a recomandat unei prietene de-a ei care lucra la Vogue, şi aşa am apărut în revistă”. După apariţia în Vogue au primit o comandă tocmai de la o arhitectă din Coreea de Sud. Creaţiile 74street au mai apărut apoi în Cosmopolitan UK, Harper’s Bazar sau Business Woman, iar BestLeather.org le-a făcut o recenzie la genţile din piele fiind listaţi pe site. Tot ce crea 74street era făcut doar la comandă.

Brandul lor a fost invitat şi la celebrele Premii Grammy, dar organizatorii nu le asigurau decât masa de prezentare, cheltuielile de transport, cazare şi masă trebuind să le suporte ei. Făcând un calcul, şi-au dat seama că era mult prea costisitoare onoarea de a fi prezenţi la Emmy.

Printre clienţii 74street s-a numărat şi un jurnalist de la National Geographic, care a comandat o geantă foto. Modelul de geantă a avut mare succes, drept pentru care a luat şi un premiu: Best Award 2016 pentru cel mai tehnic produs.

După şapte ani, când a divorţat, Mirea Bule a închis 74street şi a hotărât să o ia din nou de la zero. A pornit pe Etsy cu brandul Stitch’d Leather Goods, dar în 2021-2022 platforma era schimbată total, neavând vânzările la care se aştepta. De fapt, s-a schimbat tot ce înseamna comerţul online. În schimb a avut proiecte în România. A creat inclusiv un troler de mari dimensiuni din piele pentru dr. Chitulea.

Dar, spune Mircea: . „Singurul cumpărător adevărat e cel american. El ştie exact pe ce dă banii şi îţi dau mai mult dacă el consideră că merită”. Din acest motiv, ca să sune mai potrivit pentru clienţii americani, a schimbat din nou brandul. Se cheamă Mr. Jones Bags, aşa că acum lucrează iar ca freelancer pe drepturi de autor.

„Când am participat la emisiunea Batem Palma m-au întrebat: care e unealta cea mai de preţ în pielărie? Ciocanul! Cu el fac totul, şi tot cu Singerul meu vechi de o sută de ani cos la mână”.

Nu e uşor să o iei de atâtea ori de la început. Dar lumea apreciază în continuare creaţiile lui. În ultimul timp a avut comenzi din Oklahoma City, New York, Salt Lake City, Varşovia, San Francisco, Los Angeles, din Finlanda, Germania, Estonia. A avut clienţi şi din Rusia, India, Hong Kong şi Guam.

Înainte cumpăra pielea de pe piaţă, inclusiv de la fabricile de pantofi, când le rămâneau bucăţi. Acum îşi procură pielea de la tăbăcăriile din ţară. Fiecare geantă e creată împreună cu cel care face comanda, personalizând-o în funcţie de ce îşi doreşte acesta. După 35 de ani de experienţă, preţurile lui pleacă de la 800 de lei şi merg până la 1500 de lei, în funcţie de mărimea şi complexitatea lucrării.

La mare trecere sunt în ultimul timp genţile în stil Dr. Bag, de dimensiuni mari. Pe ultima a creat-o pentru un preot catolic din California, o geantă lungă de peste 60 de centimetri. Problema mare rămâne transportul, pentru că Poşta Română nu mai trimite în Statele Unite, aşa că e nevoit să apleze la UPS, care e foarte scump. Ca să trimită un pachet pe coasta de Est îl costă 650 de lei, iar pe coasta de Vest 850 de lei, cheltuială pe care o include în preţ. Ca şi clienţi, spune Mircea, cei mai buni sunt americanii, canadienii – dar comentează tot timpul, australienii şi englezii.

„Nu există «zi de lucru». Eu creez tot timpul. Nu mă pot opri, nu am cum”, spune Mircea. Singurele plăceri pentru care îşi îngăduie pauze sunt filmele şi cărţile.