Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la prima ediție a Festivalului de Teatru Scurt, organizatorii Festivalului Internaţional de Teatru Oradea (FITO) au invitat publicul la un dialog dedicat istoriei și moștenirii festivalului. Evenimentul s-a desfășurat duminică, 13 septembrie, în Foaierul Loji al Teatrului Regina Maria. Invitata principală a fost Elisabeta Pop, fost secretar literar al teatrului orădean, care a vorbit de începuturile festivalului și despre oamenii care i-au dat naștere. Alături de ea a fost prezent Marian Popescu, profesor universitar și expert în artele spectacolului, care a vorbit despre conturarea identității moderne a festivalului. Întâlnirea și-a propus să recupereze o parte din memoria culturală a Oradiei și să deschidă o discuție despre rolul festivalului în patrimoniul simbolic al orașului.

Moderatorul întâlnirii a fost Victoria Balint, manager interimar al Teatrului Regina Maria, care a mărturisit că şi-a dorit această întâlnire de foarte mult timp, un moment care o emoţionează foarte tare pentru că are alături doi oameni care i-au marcat cariera: Elisabeta Pop, care acum 24 de ani s-a pensionat şi i-a predat Victoriei postul de secretar literar iniţiind-o mult timp după aceea, şi Marian Popescu, care a învăţat-o ce înseamnă un festival, iar ediţia de acum 23 de ani organizată alături de acesta a fost cea mai provocatoare ediţie pentru ea, o lecţie reală de cum să abordezi un festival, cum să depăşeşti problemele care se ivesc.

„Una dintre problemele care revin an de an este problema duratei unui spectacol. Cum să faci o selecţie, cum să programezi un festival în funcţie de o durată, fără alte criterii? Cum vom aborda Festivalul de Teatru scurt pe viitor, care este miza şi cum vom realiza nişte selecţii care să fie de reală valoare în condiţiile în care spectacolele care se încadrează în aceste 90 de minute fără pauză devin din ce în ce mai puţine, şi nu extrem de valoroase”, spune managerul.

Prima ediţie, două premiere absolute

Elisabeta Pop a fost în echipa din 1976 care a oferit oraşului un festival care, alături de cel din Piatra Neamţ, este cel mai longeviv festival din România. „Din teatru nu poţi să pleci”, spune Elisabeta Pop, care la 85 de ani este în continuare activă, prezentă mereu în teatru, în festivaluri, şi cu condeiul mereu „muiat în cerneală”.

Ideea festivalului s-a născut într-o polemică, spune criticul de teatru, între cei de la Revista Familia – care şi l-au dorit în ideea că Iosif Vulcan este patronul nostru care a scris multe „piesuţe” într-un act, şi directorul de atunci al teatrului, Emanuel Enghel, care trimisese deja actele prin care solicita înfiinţarea festivalului. Într-un final, teatrologul şi dramaturgul Valentin Silvestru a venit la Oradea şi a pus temelia primei ediţii, din echipă făcând parte şi unii şi alţii. Era primul festival care se focusa pe piesa scurtă.

„Spre piesa scurtă nu s-a oprit nimeni. De ce? Probabil pentru că nu erau încă prea cunoscute piesele, deşi Brecht, Kafka, Cehov aveau piese extraordinare dar nu s-au jucat decât ici-colo, la studiourile teatrale, într-un spaţiu adecvat”, spune Elisabeta Pop.

Prima ediţie, în noiembrie 1976, a început cu ideea Comitetului de Cultură de atunci de a avea neapărat în program şi nişte trupe de amatori de la Căminele Culturale. Înscrierile s-au făcut în pripă fiind presaţi să termine la timp pentru deschiderea festivă a acestui festival care l-a avut ca director pe actorul Eugen Ţugulea. Era la cârmă însă o echipă copleşită de probleme organizatorice, fără experienţa unui festival de anvergură.

În acea primă ediţie s-au jucat două premiere absolute: o piesă a autorului timişorean Aurel Gheorghe Ardelean, „Appasionata”, în regia lui Sergiu Savin, şi piesa braşoveanului Dimitrie Roman, „Baladă pentru doi îndrăgostiţi”, pusă în senă la teatrul din Arad în regia orădeanului Dan Alecsandrescu. Tot la această ediţie a fost prezent printre alţii şi Alexa Visarion cu spectacolul „Puterea şi adevărul” al lui Titus Popovici, varianta scurtă.

„După prima ediţie am început să ne punem tot felul de întrebări, ajutându-ne de oameni de specialitate precum Marian Popescu sau dramaturgul Dumitru Solomon. Am adus lângă noi nişte oameni cu care să discutăm concret şi am încercat să facem un regulament al festivalului în care să precizăm cât să ţină spectacolul. Era important şi să găsim nişte evenimente conexe festivalului, şi astea au fost spectacolele-lectură, pe care şi acum le face teatru, lansări de carte, întâlniri cu publicul – mergeam în licee cu actorii. Partea foarte rea însă – pe care nu cred că putem să o acoperim nici în ziua de azi – era că trupele care veneau trebuiau să plece în seara aceea sau a doua zi. Erau cheltuieli, nu funcţiona sponsorizarea… Actorii nu puteau rămâne, nici măcar unul sau doi din trupă să vadă tot festivalul sau măcar regizorul să vadă cum decurge un festival pentru ca la următoarea ediţie să se pregătească altfel. Nici la festivitatea de premiere, actorii care erau premiaţi nu puteau veni să îşi ridice premiile. Şi atunci am găsit totuşi o soluţie: din fiecare trupă să rămână cineva care să poată prelua la final premiile”, punctează Elisabeta Pop, care îşi aminteşte că după fiecare ediţie avea loc o şedinţă lungă în care fiecare spunea problemele pe care le-a întâmpinat de-a lungul festivalului.

Regizori şi actori de marcă

Criticul de teatru aminteşte că prin ediţiile festivalului au trecut pe la Oradea nume mari de regizori precum Silvu Purcărete, Mircea Cornişteanu, Victor Ioan Frunză, Alexandru Darie dar şi mari actori precum Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Radu Beligan, Irina Petrescu şi mulţi alţii.

„Un festival bun trebuie să aducă personalităţi. Şi dacă nu jucau, erau doar ca invitaţi în festival. Aşa au fost Sanda Manu sau Leopoldina Bălănuţă. Era o mare plăcere. Eu sunt recunoscătoare destinului că am avut prilejul să cunosc o lume pe care niciodată, dacă nu lucram în teatru, nu aş fi putut să intru. Şi nu numai atât. Se leagă o prietenie între oameni”, precizează criticul de teatru.

Marian Popescu, profesor universitar și expert în artele spectacolului, a fost director artistic al festivalului la ediţia din 1993 şi apoi la cea din 2003. Comunitatea unui oraş are nevoie de nişte semnale, spune profesorul, care pot veni pe căi nebănuite, calea teatrului fiind una dintre cele mai ofertante, care să deschidă alte drumuri. Iar semnalele care au venit dinspre intelectualii, oamenii de teatru din Oradea, au fost de fapt ca o rampă de lansare.

Victoria Balint a lansat întrebarea: De ce faci un festival, pentru cine îl faci şi ce schimbă un festival viaţa unei comunităţi?

„Pentru mine festivalul înseamnă o celebrare a unei valori de grup – teatrul, aici – adresată comunităţii în primul rând. Şi cred că atunci când a luat naştere acest festival, comunitatea a dat un semnal că are nevoie să se întâmple ceva, iar oamenii care au putut face asta au şi dat naştere unei cerinţe a oraşului, a oamenilor care nu mai trebuiau să meargă în altă parte ca să îşi satisfacă o nevoie, de a se regăsi într-un mediu pe care nu îl aveau. Şi cred că aşa se naşte un festival, dintr-o dorinţă fie a unui grup, cum e lumea teatrală, fie a unei comunităţi. Un festival adevărat e cel care se naşte din două dorinţe: cea a comunităţii, dar şi cea a actorilor, a lumii teatrului, care să intre într-o conexiune cu colegii şi cu ceea ce se întâmplă valoros în breaslă”, spune managerul.

„Nunta” lui Cehov, la restaurantul Maricicăi

Festivalurile au asigurat o vizibilitate a artiştilor pentru a susţine viaţa teatrului românesc, precizează Marian Popescu, care a gândit programe în colaborare cu englezii, prin intermediul UNITER, care să înveţe organizatorii cum se face un festival.

De acolo e venit ideea de a scoate spectacolele din clădirea teatrului şi de a le duce, în festivalul orădean din 1993, în Palatul Baroc, la Restaurantul „Oradea”, în Piaţa Unirii sau în Piaţa Ferdinand, asta după o evaluare riguroasă a spaţiilor. Marian Popescu a lucrat cu scenografe precum Adriana Grand şi Vioara Bara pentru a gândi spectacolele în astfel de spaţii neconvenţionale.

„Publicul e obişnuit să vină la teatru. Dar publicul orădean e al oraşului. La Restaurantul Oradea am «plantat» spectacolul studentei mele de atunci, Beatrice Bleonţ, «Nunta» lui Cehov. Am întrebat-o: pot să îl «plantez» într-un restaurant? Domn’ profesor, o fac! La discuţia cu doamna Maricica Bondici – o femeie impresionantă, de altfel – aceasta m-a întrebat: «Vreţi să faceţi teatru la mine? Îl faceţi, dar joc şi eu!». M-am uitat la Beatrice şi ea mi-a zis: bate palma. I-a creat personajul naşa mare. Maricica a dat şi masa de nuntă şi îmi amintesc uluirea criticii teatrale. Pentru ei era o experienţă. M-au întrebat: ai înnebunit? Le-am spus: «haideţi, dom’le că e nuntă, e restaurant, care e problema?». Era nuntă! Acolo s-au spart pe bune farfurii de pereţi! Am întrebat-o înainte pe Maricica de care perete se pot sparge farfuriile ca să fie ca la nuntă la ruşi”, îşi aminteşte Marian Popescu.

De asemenea, la Palatul Baroc s-a jucat „Raport pentru o academie” de Franz Kafka, în care au fost actorii Carmen Tănase şi Radu Duda. Ca să se poate juca acolo, s-a vorbit cu conducerea spaţiului, s-au dat coordonatele tehnice dând asigurări că nu se zgârie, nu se distruge nimic. Fiecare spectacol care s-a jucat în spaţii neconvenţionale a însemnat foarte multe tratative, foarte multe telefoane şi foarte multe pregătiri, spune profesorul.

„În ’93 ideea era să provocăm, să determinăm o schimbare în modul de a percepe existenţa pluriformă a unui spectacol. Un spectacol poate fi foarte bun când eşti într-un teatru, dar poate să fie foarte bun când ieşi în afara teatrului”, precizează Marian Popescu, amintindu-şi şi de reprezentaţia inedită cu Trupa pe butoaie a regizorului Victor Ioan Frunză, care a avut loc în actuala Piaţa Ferdinand.

„Toate lucrurile astea au început să dea o idee despre ce ar trebui să fie un festival, pentru cine-l faci. Ar trebui să fie ca o instituţie, o structură oficială care să aibă un corp de persoane – artişti, manageri, care numai asta lucrează 24 de ore. Organizatori capabili să lucreze cu teatrele şi să aducă din alte colţuri de ţară sau lume spectacole care cred că s-ar mula pe conceptul festivalului”, precizează Marian Popescu. Ediţia din 1993 a fost şi prima în care s-a introdus un concurs de dramaturgie, cu premii pentru piesele scurte.

Peste 10 ani, în 2023 organizatorii şi-au propus să dezvolte publicurile, adresându-se fiecăruia în parte, ţinând cont de faptul că realitatea se schimbă, dinamica vieţii socio-economice se schimbă, la fel şi habitudinile legate de consumul de spectacole.

În 2013 se înfiinţează Festivalul Internaţional de Teatru Oradea (FITO) ca un concept nou, cu mai multe secţiuni, Festivalul de Teatru Scurt fiind înglobat în FITO dar rămânând în continuare singurul festival de teatru din România dedicat piesei într-un singur act.

La finalul discuţiilor, Victoria Balint a ţinut să mulţumească echipei care munceşte la organizarea festivalului, care îşi dublează efortul pentru că în paralel se lucrează şi la premierele din viitoarea stagiune. A lansat şi invitaţia publicului de a veni la festival să vadă aceste spectacole diverse incluse în program pentru a se raporta la ceea ce se întâmplă în ţară şi în lume. „Fiţi darnici, generoşi, şi veniţi cu mintea deschisă!”