Satul bihorean Lunca a primit din partea Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului „Specializarea patrimoniu cultural imaterial” pentru „meşteşugurile cojocăritului cojoacelor Cohăneşti şi al sumănăritului sumanelor de sărbeşti practicate de domnul Răzvan Mihai Fericean, Custode de Cunostinţe şi Expresii Culturale Tradiţionale din Ţara Beiuşului”.

Anunţul a fost făcut de Dorin Boca, primarul comunei Lunca, pe pagina sa de Facebook, apreciind că această recunoaștere oferă oportunități reale de dezvoltare, de promovare a turismului local și de susținere a tradițiilor care definesc comuna.

„Comuna Lunca primește recunoașterea meritată pentru valorile sale autentice, prin acordarea specializării în domeniul patrimoniului cultural imaterial. Această distincție confirmă faptul că tradițiile noastre, meșteșugurile și identitatea locală sunt apreciate și protejate la nivel național.
Meșteșugurile cojocăritului și sumănăritului, păstrate cu pasiune și dăruire, reprezintă o moștenire vie pe care avem datoria să o ducem mai departe. Este meritul oamenilor dedicați din comunitatea noastră care, prin muncă și talent, duc mai departe spiritul autentic al Țării Beiușului”, scrie primarul Dorin Boca.

Pasionat de etnografie

Tânărul Răzvan Mihai Fericean, din pasiune pentru tradiții obiceiuri și obiecte etnografice, a reînviat tradiția confecționării cojoacelor şi sumanelor. Familia l-a susţinut în învăţarea meşteşugului, în special mătuşa sa, Adina Tuduce, care i-a insuflat pasiunea pentru etnografie de la o vârstă foarte fragedă. Invitat la un eveniment dedicat cojocăritului la Muzeul Ţării Crişurilor, Răzvan a povestit că totul a început pe la vârsta de 5-6 ani, când o vedea pe mătuşa sa îmbrăcată cu cojoc la biserică în fiecare an de Paşti. I se părea atunci că „nu a văzut nimic mai frumos pe lume” şi şi-a dorit să aibă şi el.

În timp, realizând că piesele din piele şi blană sunt deosebit de perisabile şi nu se mai găsesc într-o stare suficient de bună ca să poată fi purtate şi-a dorit să ştie să le facă. În 2015 a primit primul cojoc din colecţie sa de la o vecină, care l-a primit la rândul ei când avea 15 ani, şi la vârsta de peste 80 de ani încă îl păstra. Cojocul era într-o stare avansată de degradare şi Răzvan a încercat, cum a ştiut, să îl recondiţioneze.

După terminarea liceului şi admiterea la facultate, şi-a propus să profite la maxim de vacanţă. S-a dus la cojocarul Traian Gavra din Vărzarii de Jos, cel care a primit titlul de Tezaur Uman Viu, a cumpărat piele şi s-a hotărât să facă un cojoc pe care să îl dăruiască apoi mamei sale. Procesul a fost destul de anevoios. Răzvan fiind aproape în totalitate autodidact, a avut ca sursă de inspiraţie un cojoc vechi într-o stare bună, pe care îl primise de la o altă vecină.

Este mult de lucru până cojocul ajunge la forma finală, a povestit Răzvan. După croirea cojocului după tipare, prima etapă este scrierea modelului, lucru foarte migălos. Foloseşte hârtie de calc pe care imprimă modelul, după care realizează transferul acestuia pe piele şi îl îngroaşă apoi cu cerneală, care nu se întinde şi pătrunde în grosimea stratului de piele, iar după uscare modelul rămâne clar.

În meseria de cojocar cea mai mare problemă sunt materialele, spune Răzvan, pentru că nu se găsesc cele dorite nici pentru broderie nici pentru piele. La crearea cojocului se folosesc şi diferite tipuri de preducele, nişte dălţi speciale care prin lovire cu ciocanul realizează diferite modele, mai ales acea dantelărie în piele care se foloseşte la ornamentarea spatelor cojoacelor. Nasturii din piele cu ciucure în mijloc a învăţat să îi facă de la meşterul Moise Gavra. Pentru Răzvan finalizarea primului cojoc a fost o realizare deosebită.

La cei numai 25 de ani ai săi, Răzvan a reușit să aducă la viață cojocăritul realizând în atelierul său cojoace cohănești, binșeneşti, cojoace cu bumbălaci, sau suman de Sârbești, dar și cojoace mai simple, de port, și laibere.

Revitalizarea cojocului

Cojocul este o piesă cu blană în interior şi piela înafară, de obicei până în talie, fără mâneci. Este un obiect vestimentar care are rolul de a proteja de frig, la crearea căruia erau folosite toate resursele materiale dintr-o gospodărie.

Cojocăritul a evoluat în timp. Pe la 1600 era consemnat doar un singur meşter cojocar la Beiuş. În arealul Beiuşului apar apoi în secolul XVIII încă doi cojocari, dar meşteşugul ia amploare abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi durează până spre anul 1950. Este perioada de maximă înflorire când apar în foarte multe sate meşteri, ceea ce înseamnă că era nevoie de asemenea piese vestimentare. După 1848, dezvoltarea meşteşugului este în legătură directă cu creşterea numărului populaţiei. În timp, cojoacele s-au specializat şi individualizat pe areal mai mic, după cum explica dr. Simona Ioana Bala, muzeograf în cadrul secției de Etnografie a Muzeului Ţării Crişurilor.

Cojoacele brodate şi le permiteau doar „găzdăcoii”, oamenii înstăriţi, pentru că erau piese vestimentare scumpe. Ornamentaţia cojocului era influenţată atât de comanditar în funcţie de câţi bani îşi permitea să investească, dar şi de tiplogia locului. În rest, majoritatea cojoacelor erau cojoace utilitare, care erau făcute să ţină de cald, foarte puţin ornamentate. Simbolistica lor diferă de la o zonă la alta, având pe alocuri influenţe maghiare.
Cei care practicau acest meşteşug erau la rândul lor oameni înstăriţi, care din vânzarea cojoacelor îşi permiteau să îşi întreţină familia şi să îşi trimită copii la studii, chiar în străinătate. Astăzi meşteşugul s-a revitalizat, fiind tot mai mulţi cei care învaţă cojocărotul, arta tradiţională putând fi păstrată pe mai departe.

Proiect dedicat Ţării Beiuşului

Răzvan Mihai Fericean, Custode de Cunostinţe şi Expresii Culturale Tradiţionale din Ţara Beiuşului, este implicat în Asociaţia Custozii de Cunoştinţe şi Expresii Culturale Tradiţionale din Ţara Beiuşului care a luat naştere în decursul proiectului pilot intitulat „Sprijinirea sustenabilității culturale și revitalizare economică în Regiunea Țara Beiușului din România prin protecția și promovarea Cunoștințelor Tradiționale și a Expresiilor Culturale Tradiționale”. Proiectul este implementat de Organizația Mondială a proprietății Intelectuale (OMPI) cu sediul la Geneva, la cererea Oficiului Român pentru Drepturi de Autor (ORDA) și a Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) în colaborare cu expertul național av. Monica Florina Boța Moisin de la Inițiativa Drepturilor de Proprietate Culturală Intelectuală (CIPRI).

Proiectul urmărește să pună bazele unui cadru legal național care să protejeze și să promoveze meșteșugurile și cunoștințele și Expresiile Culturale Tradiționale, și să creeze oportunități economice bazate pe Cunoștințe Tradiționale și tradiții locale. Va servi drept model pentru alte regiuni din România care se confruntă cu provocări similare.

„Un scop al asociaţiei noastre e acela de a proteja expresiile culturale tradiţionale de utilizarea lor în contexte neoportune sau fără consimţământul custozilor”, spune Răzvan Mihal Fericean într-un video realizat în cadrul proiectului.