Seară toridă de vară, cu râsete terapeutice şi sute de orădeni veniţi să-i vadă pe Horaţiu Mălăele şi fiul său, Bogdan. Spectacolul de comedie susţinut de cei doi actori a încheiat programul estival „Tipografia de idei | #hailamuzeu”, organizat de Muzeul Ţării Crişurilor.

Primul care a urcat pe scena din parcul muzeului a fost Horaţiu Mălăele. S-a recomandat de la început pentru cei care nu îl cunosc, aşa cum scrie în cartea de muncă: „prestator de servicii culturale căre populaţie”.

„Asta explică prezenţa mea în această seară fastă şi călduroasă la Oradea. M-am îmbrăcat aşa, mai sobru, pentru că ştiu că sunteţi morţi după mine. Şi eu sunt mort după dumneavoastră”, şi-a început discursul umoristic actorul, amintind că unii de pe la ziare, sau pe site-urile de socializare, chiar l-au dat drept mort acum vreo doi ani.

Această întâmplare a fost şi o ocazie pentru Horaţiu Mălăele de a compune poezia „Cândva”, care a apărut în volumul „Poezii şi vorbe-n vânt”: „Cândva am să înalţ un zmeu/ Un zmeu, scrisoare către Dumnezeu / Să-i scriu că uneori sunt trist / Dar cred în El şi cred în Crist / Să-i scriu că sunt printre cei vii / Să-i scriu că fericit voi fi / Că nu-s deştept, dar nici prea prost / Să-i scriu că sănătos am fost / C-a fost frumos, a fost şi greu / Să-i scriu că-i mulţumesc mereu / Şi dacă vrea acum să vin / Nu-s pregătit, mai stau puţin…”.

Momentul de final de poezie s-a sincronizat cu sirene de ambulanţă şi poliţie. „Nicuşor, sau Bolojan?”, a întrebat actorul ridicând privirea în râsetele mulţimii. „Îl văd pe unul în fundul grădinii care nu râde, nu zâmbeşte, nu se aştepta să mă vadă, nu-mi simţea lipsa. Unde lipsa nu se simte, prezenţa nu contează. Dacă cine trebuie să fie nu e, cine e nu trebuie să fie”.

După momentele de stand-up comedy pe teme precum relațiile de cuplu sau întâlnirile dintre medic și pacient – cu interacțiuni constante cu publicul, care a răsplătit generos fiecare moment cu aplauze și râsete – Horațiu Mălăele a recitat mai multe poezii de dragoste dedicate femeilor. „Femeii noastre în general şi în civil, omului de lângă noi cu care împărţim noi toate necazurile şi nenorocirile şi catastrofele pe care nu le-am fi avut dacă n-am fi fost căsătoriţi”.

„Aurul nostru naţional, cultura română”

Primele versuri au fost ale lui Nichita Stănescu, pe care l-a cunoscut în „copilăria maturizării”. Şi-a amintit că era student la Teatru când un coleg i-a spus: „hai să cunoaştem şi noi această minune singulară” care a fost şi a rămas Nichita. S-au dus la el, locuia în proximitatea institutului, în Piaţa Kogălniceanu, la un alt poet.

„L-am aşteptat cam o oră, pentru că dormea. A ieşit după o oră de după o perdea, cu un pahar de vodkă în mână şi a spus câteva vorbe, după părerea mea excepţionale prin spontaneitatea lor şi prin adâncimea lor. A zis: «să bem, domnilor!» Şi a continuat: «Să bem, domnilor! Statornicia pietrei îi dă câinelui senzaţia de fugă!». E cu schepsis”, şi-a amintit actorul.

Nichita a fost un om mai tot timpul îndrăgostit care şi-a cântat în versuri iubitele, spune Horaţiu Mălăele, exemplificând cu poezia Evocare. „Ea era frumoasă ca umbra unei idei, / a piele de copil mirosea spinarea ei, / a piatră proaspăt spartă / a strigăt dintr-o limbă moartă…”.

A continuat cu poezia „Dragoste nemărturisită” a lui Emil Brumaru, precizând: „A sosit vremea să lăsam dracului politica politicienilor, şi noi să ne întoarcem faţa şi spre aurul nostru naţional, care e cultura română, şi cu ea, şi poezia românească”.

A urmat poezia „Încă iubesc și încă-ți scriu” scrisă de Fabian Anton („Erai un crin de zahăr tos, / eram motan morocănos / şi te-ai ivit în lumea mea / cu trupul zvelt, cu-aromă grea”), şi „Mi-e dor de tine”, scrisă de Horaţiu Mălăele şi apărută în volumul „Rătăciri”.

Recitalul de poezie a schimbat direcţia, continuând cu poezia „La cules de cucuruze”, parodie de Mircea Micu după o poezie a lui Ion Horea, apoi cu poezia „De dragoste pentru partid şi guvern”: „Ceauşi-v-aş reformoiu / Bolojan bolojeneşte / Muguri-v-aş Isăroiu / László Tőkés róman estem. / Unde-i ceru’, unde-i bolta? / Unde-i Dragnea, unde-i Ponta? / Din Jilava până-n Belu / Becali-v-aş portofelu’” şi versurile lui Ernest Victor Masek: „Haideți sa bem, totu-i degeaba, / prea mulți cretini ne strică treaba, / prea mulți afoni compun, azi, corul /la care-un surd e dirijorul”.

Actorul a trecut apoi la poezia „Adio, mamă patrie, adio!” a lui Adrian Păunescu, o reflecție profundă asupra destinului poporului și a sentimentului de înstrăinare în propria țară.

„O bucată a sufletului”

Horaţiu Mălăele l-a invitat apoi pe scenă pe „unul dintre prieteni cei mai buni”: „o bucată a sufletului meu, propriul meu copil, Bogdan Mălăele.”

Actorul s-a prezentat ca fiul Gabrielei Mălăele, pentru că toată lumea îl întreabă de tata, nimeni nu îl întreabă de mama. Bogdan face parte din noul val al stand-up comedy-ului românesc, stilul lui remarcându-se printr-o îmbinare de umor sec, inteligență și povești de viață captivante.

La Oradea s-a cenzurat pentru că „n-are voie”, n-a înjurat deloc, deşi e o practică de care, spune el, abuzează des ca standuper. În numărul său a ironizat serviciile „inteligente” care ne complică viața, dar şi problemele de cuplu când partenera e o femeie deşteaptă, „lucru care încurcă foarte tare”. Nu a uitat nici de agramaţi, de stereotipuri sau de complicaţiile creşterii unui copil când vechile regului nu se mai aplică.

Când a revenit pe scenă, Horaţiu Mălăele a continuat cu scheciuri spuse cu har şi apoi cu poezii „mai deochiate”, precum „M-am procopsit” de George Topârceanu sau „O aventură galantă” de Ion Pribeagu, la care a fost secondat de public pe fiecare final de vers. Din oraşul natal Târgu Jiu a recitat din poeziile poetului Spiridon Popescu, printre care „Doamne, dacă-mi eşti prieten”, şi din nou Mircea Micu şi Adrian Păunescu.

La finalul spectacolului, a mulţumit pentru această „prezenţă de inimă” a publicului în parcul Muzeului Ţării Crişurilor. „Recidivez aici, ca actor, la Oradea, pentru că este un loc binecuvântat, unul, dacă nu, cel mai frumos oraş al ţării”.

Actorul a lansat invitaţia de a vedea spectacolele în care joacă („Dineu cu proşti”,„Take, Ianke şi Cadîr”, „Măscăriciul”) sau filmele regizate de el („Nunta Mută” şi „Funeralii fericite”, „Luca”) , să-i viziteze expoziţiile, ca cea cu 250 de lucrări de la Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană, sau că-i citească cărţile apărute în ultimii ani („Tristeţea ploilor”, „Tehomir” – premiată cu Premiul Liviu Rebreanu a Uniunii Scriitorilor, „O poveste cam ciudată și alte două povestiri” și „Poezii și vorbe-n vânt”).

A menţionat că pomenit de toate lucrurile astea pentru că sunt lucruri cu care se mândreşte, rugându-i pe spectatori, ca în continuarea acestei seri şi în continuarea vieţii, pe cât posibil să încerce să respecte şapte fundamentale principii: „să râdeţi ha-ha-ha hi-hi-hi pentru că râsul este muzica sufletului, să vă jucaţi he-he-he pentru că e secretul tinereţii, să citiţi – este fântâna înţelepciunii, să gândiţi – este izvorul puterii, să fiţi buni – este calea spre fericire, să fiţi calmi – este cheia succesului şi să iubiţi – este raţiunea de a trăi. Vă urez o viaţă limpede şi bună!” Ultimul cuvânt l-a avut tot poezia, cea a lui Fabian Anton, care „măsoară într-un fel destinul nostru”: „Tu, Tată din ceruri, te uită, şi iartă / sufletul meu rob în trup de zăpadă, /tăcerea prelungă, cuvintele goale /şi mâna ne-ntinsă spre mâinile Tale”…