Uneori, un zâmbet trist în spatele unor tablouri ascunde povești de viaţă nescrise, clipe de bucurie împletite cu clipe de deznădejde, emoţie, dar şi durere.

La cea de a XXXIII-a ediţie a Târgului Meşterilor Populari, eveniment organizat în perioada 17-19 iulie de Muzeul Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal, am întâlnit-o printre expozanţi pe Dudaș Laura Maria din Betfia, județul Bihor. Modestă, nu prea vorbăreaţă, cu un zâmbet trist, stătea ascunsă lângă mai multe tablouri cu teme religioase. La prima privire nu îţi dădeai seama, dar dacă te apropiai constatai că fiecare tablou înseamnă sute şi mii de mărgele colorate.

A început să coase astfel de tablouri de vreo doi-trei ani. În funcţie de mărimea tablourilor şi de volumul de ore de muncă, o astfel de lucrare poate dura, în medie o lună – o lună şi jumătate.

„Dacă stai mai mult, îl termini mai repede. Dar dacă stai prea mult, îţi fug ochii şi nu mai poţi lucra. Cel mai puţin timp mi-a luat tabloul cu mâinile cu rozarul, cam o săptămână”, spune Laura Maria.

Într-un tablou mai măricel pot intra şi 2-3.000 de mărgele, coaserea lor fiind o muncă foarte migăloasă. Motivul pentru care s-a dedicat acestor cusături a fost dorinţa de a-şi ţine mintea ocupată, de a nu se mai gândi la problemele şi durerile pe care este nevoită să le îndure în urma unei operaţii la coloana vertebrală.

„Ca să evit să intru într-o depresie, ca să îmi ocup timpul şi mintea şi să nu mă mai gândesc că mă doare, să nu mă mai gândesc cum va fi pe mai departe viaţa mea, m-am apucat să cos. Sunt o fire foarte sensibilă, mă durea foarte tare spatele şi plângeam foarte mult. Şi am zis: trebuie să fac ceva. Prima dată am început cu mărgele lipite, dar dacă nu lucrezi în fiecare zi şi în două săptămâni nu le pui în ramă, cad, se dezlipesc. Şi atunci am început să le cos”, povesteşte Laura Maria.

A terminat şcoala la 18 ani, la Confecţii, fiind apoi angajată croitoreasă la Casa de Modă Venus din Oradea, care aparținea Cooperației meșteșugărești Cootex și oferea servicii de confecționare îmbrăcăminte, încălțăminte și articole de marochinărie, precum și coafură și cosmetică. Casa de Modă a mai funcționat până în anii 2000, sub numele Modex.

Apoi, „ca să îşi facă un rost în viaţă”, a plecat în străinătate. A lucrat acolo timp de aproape 20 de ani, în care a avut grijă de seniori din Italia, mulţi dintre ei ţintuiţi la pat.

„Străinătatea ne strică tinereţea. Mergem tineri, ne întorcem la o anumită vârstă, dar nu ne gândim ce înseamnă asta. Acolo m-am îmbolnăvit de spate. Dacă eşti bolnavă, când nu mai poţi, nu mai eşti bună la străini. Aşa că m-am întors acasă şi m-am operat. Şi pentru că nu ştiam altceva ce să fac, mi-am găsit o pasiune”.

Primul ei tablou a fost unul în care era ilustrată Familia Sfântă. O parte din tablouri le-a donat unor biserici, altele le-a făcut cadou. „Cusutul mă ajută foarte mult, că nu mă mai gândesc la greutăţi, la prostii, ci la ceva frumos. E o terapie bună”.

La 49 de ani, Dudaș Laura Maria este în pensie de boală şi îşi găseşte liniştea şi alinarea în miile de mărgele colorate cusute pe pânză şi în chipurile sfinţilor cărora le dă viaţă prin mâna sa. Încurajată de învăţătoarea Ileana Vlad, care a învăţat la rândul ei meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă ca autodidact, şi susţinută îndeaproape de mama ei, Laura Maria îşi pune sufletul în fiecare înţepătură de ac. De fiecare dată când e tentată să renunţe, mama îi spune: „Cum să renunţi la aşa ceva? Asta e o frumuseţe, un har de la Dumnezeu”.