Chirurgii oro-maxilo-faciali Alexandru și Andrada Precup explică ce presupune tratamentul dincolo de promisiunea rapidității.

Pentru cineva care nu mai poate mesteca normal sau se teme că proteza i se va mișca atunci când vorbește, perspectiva unei soluții rapide, cum sunt cele prezentate în reclamele care promit „dinți ficși într-o zi”, este tentantă. Dar când dinții rămași nu mai pot susține o reconstrucție sigură, medicii trebuie să refacă întreaga arcadă, cu mușcătura, vorbirea și echilibrul forțelor masticatorii. Nu există un număr fix de dinți lipsă care să impună această soluție.

Cât din această promisiune se poate realiza cu adevărat în 24 de ore?

„În anumite situații, pacientul poate pleca din clinică în aceeași zi, a doua sau a treia zi, cu o lucrare provizorie fixă susținută de implanturi, după inserarea acestora. Acest lucru este posibil datorită încărcării imediate a implanturilor, însă nu reprezintă o indicație universală. Pentru ca implanturile să poată susține o lucrare fixă imediat după inserare, este necesară o stabilitate primară suficient de bună, iar condițiile osoase și biologice trebuie să fie favorabile”, explică chirurgii oro-maxilo-faciali Alexandru și Andrada Precup care lucrează împreună la clinica ChariSmile din Oradea.

Infecțiile, unele boli necontrolate, igiena deficitară sau necesitatea reconstrucției osoase pot impune amânarea lucrării fixe.

Dar există și o confuzie în însăși expresia care promite rapiditatea.

„Un alt aspect foarte important este că «fix» nu înseamnă «definitiv». Pacientul poate avea dinți ficși chiar din prima zi, însă aceștia sunt provizorii, concepuți pentru perioada de osteointegrare și pentru adaptarea țesuturilor. Lucrarea definitivă se realizează ulterior, după ce implanturile și țesuturile din jurul lor s-au vindecat, iar situația este suficient de stabilă pentru etapa finală a tratamentului”, subliniază medicii.

Osteointegrarea este procesul prin care implantul se fixează biologic în os.

Patru implanturi sau șase? Nu există o rețetă

Când se înlocuiește un singur dinte, vecinii săi oferă repere pentru poziție și mușcătură. La refacerea întregii arcade, aceste repere pot lipsi, iar planificarea trebuie să țină cont de funcționarea danturii ca ansamblu.

„Numărul de implanturi nu este standard pentru toți pacienții. În anumite cazuri, patru implanturi pot oferi suportul necesar pentru o arcadă completă. În alte situații, putem avea nevoie de șase sau chiar mai multe implanturi, în funcție de anatomia pacientului, constituție, forțele masticatorii, tipul de lucrare planificat și caracteristicile arcadei antagoniste. Mai multe implanturi nu înseamnă automat un tratament mai bun. Important este ca implanturile să fie poziționate corect, să aibă stabilitate și să fie distribuite astfel încât să susțină în mod predictibil lucrarea și forțele care apar în timpul masticației”, explică cei doi specialiști.

Arcada antagonistă este cea de pe maxilarul opus, cu care lucrarea intră în contact la mușcătură.

Alexandru și Andrada Precup, soț și soție, lucrează împreună la cazurile complexe. În echipa lor, perspectiva chirurgicală este completată de cea protetică: forma, proporțiile și culoarea dinților trebuie armonizate cu fizionomia, fără compromisuri de funcție.

„Nu pornim de la ideea că trebuie să avem imediat aceeași opinie. Din contră, discutăm, analizăm și ne punem reciproc întrebări până când ajungem la soluția pe care o considerăm cea mai potrivită pentru pacient. […] Nu discutăm doar despre unde pot fi inserate implanturile, ci și despre unde trebuie să ajungă dinții finali. Chirurgia trebuie să creeze condițiile necesare pentru rezultatul protetic, iar protetica trebuie să respecte limitele biologice și chirurgicale”, explică medicii.

Ei iau în calcul și soluții intermediare, precum și ce ar face dacă evoluția cazului s-ar abate de la plan.

Pacientul trebuie să știe înainte de operație și cum va fi anesteziat, nu doar cum va arăta lucrarea la final.

„În majoritatea cazurilor, intervențiile de acest tip se realizează sub anestezie locală. Pacientul este conștient pe tot parcursul procedurii, însă zona în care lucrăm este complet anesteziată, astfel încât intervenția să se desfășoare în condiții de confort. Există însă și situații în care putem lua în considerare anestezia generală. Aceasta presupune o pregătire diferită, o evaluare preanestezică și o monitorizare specifică pe parcursul intervenției. Evident, implică și costuri suplimentare”, precizează medicii.

Amploarea intervenției nu impune automat anestezie generală, dar anxietatea severă sau particularitățile cazului pot justifica discutarea acestei opțiuni.

Mai mult decât un zâmbet în oglindă

Dincolo de planificare, rezultatul tratamentului se verifică acasă, la masă, într-o conversație sau într-o fotografie. Fiecare dintre aceste situații poate deveni dificilă atunci când dantura este grav afectată.

„Pentru un pacient care a pierdut foarte mulți dinți, una dintre cele mai importante schimbări este recâștigarea funcției. Poate să mestece mai eficient și mai confortabil, să aibă mai multă stabilitate în timpul masticației și să nu mai fie permanent preocupat că proteza se mișcă sau că lucrarea se poate desprinde. Și vorbirea se poate îmbunătăți, pentru că poziția și forma dinților au un rol important în articularea anumitor sunete”, explică Alexandru și Andrada Precup.

Există și efecte mai greu de cuantificat, care țin de relația pacientului cu ceilalți.

„Sunt pacienți care, înainte de tratament, evită să râdă, își acoperă gura atunci când vorbesc sau evită să apară în fotografii. După reabilitare, schimbarea poate fi surprinzător de mare. Nu pentru că devin «alt om», ci pentru că nu mai simt nevoia să se ascundă, impactul psihologic fiind major”, povestesc cei doi.

Au existat oameni care le-au spus că pot mânca din nou alimente evitate ani întregi sau că pot vorbi fără să se mai gândească permanent la felul în care arată. Nu este un rezultat identic pentru fiecare pacient, dar arată de ce obiectivul intervenției depășește estetica.

Lucrarea definitivă nu încheie tratamentul

Recâștigarea confortului ridică însă o altă întrebare: cât poate rezista o asemenea reconstrucție?

„O reabilitare totală nu trebuie privită ca o intervenție după care pacientul «a terminat pentru totdeauna». Implanturile și lucrările protetice pot avea o durată de viață foarte lungă, însă ele fac parte dintr-un sistem biologic viu, aflat într-o continuă transformare. În timp, pot apărea modificări ale stării generale de sănătate, tratamente medicamentoase noi, probleme de igienă orală sau forțe excesive, cum este bruxismul, care pot influența rezultatul tratamentului. De aceea, nu există un număr universal de ani în care putem spune că o reabilitare totală va rezista. La 5, 10 sau 15 ani, situația poate fi foarte diferită de la un pacient la altul”, explică medicii.

Durata de viață a întregului tratament are și o componentă tehnică, separată de vindecarea țesuturilor.

„Implanturile pot rămâne perfect stabile, în timp ce lucrarea protetică poate necesita, la un moment dat, reparații, modificări sau chiar înlocuire”, avertizează cei doi.

De aceea, controalele regulate și igienizările profesionale continuă și după finalizarea lucrării. Inflamațiile din jurul implanturilor, dacă evoluează spre periimplantită, pot determina pierderea osului de susținere și pot compromite chiar implantul.

Dincolo de termenele promise în reclame, beneficiul real al tratamentului se vede în viața de după cabinet. Medicii îl descriu astfel: „Într-un caz complex, succesul îl vedem atunci când pacientul nu mai vorbește despre implanturi, coroane sau proteze. Începe să vorbească despre ce poate face din nou.”