Doar ecoul, şi acela mai degrabă stins, a mai rămas din zilele de glorie ale echitaţiei orădene, când sportivii şi antrenorii locali contau în competiţiile naţionale. Impresionanta bază materială de care dispunea această disciplină se mai poate doar ghici de după gardurile de beton năpădite de buruieni şi arbuşti, în strada Traian Blajovici.
Cu ridicarea generaţiilor recente, care nu mai aşteaptă prea mult de la stat în termen de gratuităţi, şi echitaţia creşte ca disciplină. Doar că, pe cât de bruscă a fost decăderea, pe atât de anevoioasă e reclădirea; doar în situaţii rare, fericite, pasiunea e egalată de posibilităţile materiale.
În prezent, numai doi bihoreni mai poartă „blazonul” Bihorului în concursurile naţionale sau din Ungaria, dar şi aceştia sunt legitimaţi la cluburi clujene – Adelin Paina la „U” Cluj şi Alexa Manolescu la Transylvania Sport Horse Cluj. Pasiunea pentru sărituri peste obstacole şi speranţa că echitaţia ar putea căpăta adepţi cât mai rapid sunt combustibilii care o alimentează pe Alexa Manolescu şi o menţin într-un sport costisitor şi mai degrabă lipsit de audienţă pe plan local.
Povestea tinerei de 20 de ani începe cu un şablon încercat de mii de părinţi: la vremea copilăriei, pe la şapte sau opt ani, părinţii au pus-o pe un ponei, cu ocazia unei excursii la Budapesta. Primul contact cu calul a declanşat pasiunea.
„Am stat vreo trei ani la Cavalino și credeam că știu totul, absolut totul. Mă credeam expertă că mergeam în galop pe traseu. Apoi m-a trimis mama într-o tabără în Ungaria, prin clasa a III-a, cred, și acolo mi-am dat seama că nu știu absolut nimic. M-au pus pe lonjă, coarda aceea de cinci metri. Am călărit pe lonjă vreo trei ani și jumătate, până am învățat să fac galop fără scărițe și fără mâini”, relatează ea. Primele antrenamente aveau frecvenţa de două pe săptămână, în Ungaria. „Nu era scump deloc, le vremea aceea, la fermă, dar te învățau baza. Apoi m-am dus în Debrețin, acolo unde era antrenorul cel mai bun din Ungaria, Szladek Robert. Mi-a plăcut foarte mult cum lucram cu el și, când a devenit director la baza de la Hordobagy, m-am mutat după el. Încă mă mai duc la el când am timp și posibilitate”, spune Alexa.
Voluntariat
Povesteşte că în timpul gimnaziului a călărit la Kings Land, la Ineu, pe bază de voluntariat. „M-am antrenat singură și am antrenat și caii. A fost un fel de voluntariat și în schimb am avut posibilitatea să călăresc și să fac spectacole acolo. Asta a durat de prin clasa a V-a până în clasa a VIII-a”. S-a mutat apoi la Equs Start, pentru un antrenor priceput, Cornel Gălan. „La Hanul Pescarilor nu am avut prea multe posibilități, manejul era prea mic, nu îmi servea la mare lucru. M-am mutat lângă Miersig, la Adelin Paina, la ferma familiei lui Horse Heaven, unde ţin vreo 25 de cai, inclusiv în pensiune”, relatează ea.
Cal, nu maşină
A primit calul propriu în decembrie 2017. „Iapa mea, Ibyqua, avea cinci ani când am cumpărat-o, iar acum are şapte. E din rasa cal de sport maghiar. Ai mei au zis să aleg: cal ori mașină. Am ales calul, o mașină avem deja în familie, nu am nevoie eu de mașina mea, neapărat. La cal mergi și cu autobuzul sau cu mașina familiei. Autobuzul se oprește fix în fața pensiunii calului”, povesteşte ea.
Participarea la concursuri a început-o cu calul propriu. „Dacă vrei să concurezi trebuie să te antrenezi intens, de cel puțin trei sau patru ori pe săptămână. Mă înțeleg destul de bine, cred că mă iubește. Nu poți citi în mintea calului ce crede despre tine, dar dacă iapa vine singură la mine când merg la pensiune, eu cred că se bucură să mă vadă. Când e vreme bună merg cel puțin de cinci ori pe săptămână, și iarna de vreo trei ori. E important pentru relația cu calul să te vadă, trebuie să te plimbi cu el, să îl îngrijești și să petreceți timp împreună, nu doar când mergeți la călărit. Oricum, cel mai mult va iubi grăjdarul, omul care îi dă mâncare. Ibyqua e mai independentă ca fire. Cel mai bine e când lucrează de plăcere, așa că trebuie să faci în așa fel încât să îi facă plăcere să sară”, crede Alexa Manolescu, cu precizarea că această ramură a echitaţiei este singura care o atrage: „Mereu mi-au plăcut săriturile, nici nu m-am gândit niciodată să fac dresaj sau voltijă – gimnastică pe cal, în galop”. Studentă la Biologie, tânăra recunoaşte că sprijinul părinţilor este decisiv. Cam 1.400 de lei pe lună costă îngrijirea, pregătirea şi întreţinerea calului, cu pensiune, potcovit şi ce mai e. Participarea la câte un concurs bate mia de lei. Asta cu toate că concursurile sunt doar în ţară sau, cel mult, în Ungaria – la Turda – Salina Equines, în Timiş la Herneacova, în Ungaria la Debreţin sau Hordobagy. „Mă antrenez singură; în partea aceasta a ţării, din păcate, nu prea sunt antrenori buni. Nu am de ales. Eu simt, totuşi, că evoluez. Am evoluat faţă de vara trecută și de când am primit calul”. Ne-a relatat şi o situaţie penibilă prin care a trecut atât ea cât şi alţi sportivi, de-a lungul timpului: „La un concurs, eram deja în antrenament, înainte de competiţie. Cu 10 minute înainte de începerea concursului, antrenorul de la U Cluj a anunțat că mă dă afară din concurs, deși taxa era plătită, fără explicații. Am concurat atunci, pentru că un alt antrenor de la alt club de echitație, tot din Cluj, m-a înscris pe loc la ei”.
Vise şi planuri
Cele mai înalte sărituri le-a obţinut, ca de altfel orice sportiv, în antrenament – 1,50 m în 2016, cu calul de sport maghiar pe nume Daru, în Ungaria, şi cu calul său Ibyqua în 2018, 1,40 m, la Miersig. În competiţiile Federaţiei Ecvestre Române, însă, concurează la categoria amatori 2 şi doreşte să înceapă pe obstacole de 1.10 m: „Până la cinci ani, calul a concurat la 1.20 m. Eu acum concurez la 1 m, 1 m și ceva. Nu cred că aș putea pe un nivel mai mare, iapa mea sigur ar putea, dar cu un călăreț mai experimentat. Anul acesta vreau să concurez la 1.10 m, apoi mai vedem”. Dezideratul său pe termen scurt e titlul de campioană națională la amatori anul acesta şi amatori 2 anul viitor. Pe termen lung: „Să îmi deschid propriul meu centru, cu manej bun, cu nisip cu textil, pe care te poți antrena în orice condiții și cu un manej acoperit, cum în județ nu există acum. A fost un proiect să fie refăcut manejul vechi dar, din câte am înțeles, Primăria nu a vrut în centrul orașului un centru de echitație. Îmi doresc antrenori buni și voi căuta de unde pot, de undeva voi aduce”.
La râdul său, a trecut deja primul din cele trei examene necesare pentru atestarea ca antrenor. Spune că în ţară au crescut cluburi de echitaţie bune, la Turda, Herneacova, la Sibiu, la Târgu Mureş, Brașov sau Bucureşti, motiv suplimentar de încredere că şi în Bihor ar merge.
Citiți principiile noastre de moderare aici!