În cele 29 ediţii ale galei premiilor UNITER, este pentru prima dată când Teatrului Regina Maria îi revin două premii, cel pentru actor în rol principal, câştigat de Răzvan Vicoveanu pentru rolul Ivan Alexandrovici Hlestakov din „Revizorul” de N.V. Gogol, în regia lui Petru Vutcărău, şi cel pentru scenografie, câştigat de Adrian Damian pentru acelaşi spectacol.

[eadvert]

Două premii UNITER pentru „Revizorul”: Răzvan Vicoveanu şi Adrian Damian

„O reală bucurie, pentru că pentru prima oară în istoria teatrului orădean s-au obţinut două premii UNITER. Este un moment unic de sărbătoare pentru teatrul orădean”, spune Victoria Balint, şef secție Trupa Iosif Vulcan.

Este un moment foarte important nu numai pentru publicul orădean ci pentru actori, subliniază şi Șerban Borda, manager interimar al Teatrului Regina Maria. „După cum bine ştiţi, în ultima perioadă stresul în teatru e destul de mare. Am început cu pandemia şi apoi cu acele propuneri în legătură cu anumite schimbări în teatru. Dar mergem înainte, şi mă bucur că ultima premieră înainte de pandemie, care a fost Revizorul, şi pe care am reuşit să îl jucăm de patru ori, a adus teatrului două premii. Eu sper ca în a doua jumătate a lunii octombrie să reuşim să reluăm reprezentaţiile pentru că, se pare, lumea îl aşteaptă şi se întreabă când îl va putea vedea”.

A fost cea de a doua nominalizare pentru actorul Răzvan Vicoveanu la premiile UNITER. El a mai fost nominalizat la ediţia de anul trecut pentru rolul Joshua din spectacolul „Creştini” de Lucas Hnath, regia Radu Iacoban.

„Sunt bucuros. N-am să fiu ipocrit. E un sentiment frumos să primeşti premiul UNITER pentru un rol dintr-un spectacol foarte greu, mai ales după o perioadă foarte grea, cu pandemia şi toată această incertitudine în ce priveşte teatrul din Oradea. Văd că s-au mai liniştit apele, dar poate că aceste premii îi vor face pe conducătorii noştri să realizeze că Teatrul Regina Maria e bun aşa cum e, nu trebuie mutat, dizolvat, împărţit, segregat. Să ne acorde în continuare credit şi încredere să putem peforma, să aducem ca şi până acum bucurie, şi aplauze şi spectacole încărcate de emoţie”, spune Răzvan Vicoveanu.

Despre discursul său la primirea premiului s-au vorbit deja multe, mai ales despre expresia mai puţin ortodoxă cu care şi-a început speech-ul şi care a deranjat pe mulţi din breaslă. Expresie pe care actorul şi-o asumă.

„Îmi pare rău că nu am putut să spun mai multe în discursul meu de la UNITER. Voiam să vorbesc şi despre Oradea, şi despre ce se întâmplă aici, dar a ieşit cum a ieşit. Asta este, nu îmi pare rău deloc. Mi se pare normal ca unii să mă critice. Nu mi se pare normal să lovească în munca mea. Una este artistul – prost, bun, deştept, intelectual, mai grobian – dar alta este munca. Eu nu am vrut să jignesc pe nimeni. Îi înţeleg pe cei care mă critică, dar sunt convins că acest scandal pornit din neantul vorbelor mele se va linişti la un moment dat. Cred că sunt lucruri mult mai importante şi mult mai grave, decât cuvintele unui actor tânăr care într-un moment de emoţie a avut mai multă sau mai puţină inspiraţie. Poate ar trebui să fim mai relaxaţi şi mai sinceri”, spune actorul.

O adiere de om, o nălucă

Răzvan Vicoveanu mărturiseşte că a avut mult mai multe emoţii la prima nominalizare, cu Joshua, şi îşi repetase discursul vreo patru luni ca să fie perfect în caz că va câştiga.

„Acum aţi văzut ce a ieşit, nu am repetat nimic. Mă simt flatat că s-au gândit la mine de două ori la rând. Pentru că nu am făcut singur aceste spectacole, am reuştit să construiesc împreună cu colegii mei, cu personalul administrativ, cei de la tehnic, cabinierele… Sunt oameni care nu apar pe scenă dar fără de care n-ar putea funcţiona un spectacol şi cărora li se datorează această părticică de succes”.

Rolul Hlestakov s-a creat încet spre o altă abordare faţă de cele de până acum.

„Eu când încep un proiect mi-e frică de el, am senzaţia că am uitat tot ce ştiam. Dar prin discuţii, încet te împinigi şi te duci pe o direcţie. Bună sau rea, decidem împreună, şi când ajungem în faţa publicului avem verdictul. Cum am creat personajul? Tot timpul m-am gândit la toţi acei mari actori care au făcut acest personaj Hlestakov şi l-au văzut într-un anumit fel. Pentru a veni cu altă abordare am zis să-l facem un tip uşor, care trece prin orice, pe oriunde ca şi cum n-ar fi fost, o adiere de om, o nălucă. Petru Vutăcărău are şi un stil al său, foarte plastic, şi m-am inspirat de la el. Are o eleganţă, un stil dansant şi de la Petru am început să lucrez pe această imagine” a punctat Răzvan Viceoveanu.

Monştrii nu se nasc singuri

În a doua jumătate a lunii septembrie este programată o nouă premieră, cea a spectacolului „Tartuffe” de Moliere, în regia lui Vlad Trifaş, care este la prima colaborare cu Teatrul Regina Maria. Ca o curiozitate, pentru Cel mai bun actor în rol principal, Răzvan Vicoveanu l-a avut ca şi contracandidat la premiu pe Bogdan Farcaș pentru rolul Titta Nane din „Gâlcevile din Chioggia”, după Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Trifaș, la Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești.

„Mulţumesc pentru invitaţie. Pentru mine e important, cred foarte mult în teatrele aceatea cu tradiţie. Este important de fiecare dată când ajung într-un teatru cu istorie, pentru că dăinuie ceva greu în ele, sunt lucruri care pur şi simplu nu pot fi dărâmate. Despre spectacol vă spun puţine, pentru că la teatru e bine să vedem. Fac o adaptare după Tartuffe de Moliere. Textul va servi generaţiilor contemporane şi va fi «ajutat» de mine şi colegii mei de pe scenă, pentru că încă este foarte contemporan. Cred şi sper că va fi cel puţin interesant spectacolul. Am o echipă foarte, foarte bună şi interesantă”, spune tânărul regizor.

Răzvan Vicoveanu va juca Tartuffe, Vlad Trifaş mărturisind că l-a distribuit în acest rol înainte ca acesta să câştige premiul UNITER. Scenorafia va fi realizată de Oana Cernea iar spectacolul va avea multă muzică. „Oamenii au tot avut pariuri cu acest text, pentru că eu cred că el are o problemă foarte actuală legată de habotnicismul de orice fel, nu doar cel religios pe care îl au popoarele. Simţim iar nevoia să formăm tot felul de grupări ciudate. Ceea ce ne mână în luptă cu textul acesta – şi sub această sintagmă va sta cred spectacolul – este că monştrii nu există dacă noi nu îi creem. Ei nu se nasc singuri, e nevoie de oameni care să creadă în ei”.

Textele clasice sunt foarte actuale, la fel ca şi „Revizorul” şi „Tartuffe”, pentru că pe lângă stil, autorii mari şi-au pus probleme umane, spune regizorul.

„Umanitatea nu dispare. Ea se reinventează. Noi avem aceleaşi probleme, doar că le punem haine diferite. E ca la Caragiale. Un tânăr s-a dus la el şi i-a spus: maestre, zi-mi şi mie un subiect care să rupă. Şi el i-a spus: un băiat iubea o fată şi părinţii nu erau de acord. E atât de simplu! De aceea găsim întotdeauna la clasici servitorul care este mai deştept decât stăpânii, pentru că sunt nişte motive recurente. Ne stă în fire. Veniţi la teatru1 Am încredere absolută că va fi un spectacol cel puţin interesant, şi asta pentru că ei sunt buni, nu eu. Eu nu fac decât să le ofer ocazia să facă ce ştiu ei mai bine”, a încheiat Vlad Trifaş.