„N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă“, mărturiseşte Ana Blandiana.