Dumitru Radu Popescu, supărat că Gojdu a ajuns în „coteţul din ştrand”

Acesta a făcut parte din promoţia de elită a celebrului colegiu orădean, cea din anii 52-53 a Liceului Ortodox „Emanuil Gojdu”, numit apoi Liceul nr. 1 Oradea.

Reacţia academicianului Dumitru Radu Popescu e normală, firească, deoarece pentru el „a fi gojdist e un titlu de nobleţe, nobleţe spirituală”, aşa cum spunea la întâlnirea de 60 de ani cu colegii săi de generaţie. D.R. Popescu este fiu de învăţători, născut în satul Păuşa, comuna Nojorid, unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori, dramaturgi şi scenarişti români de la „cumpăna dintre cele două milenii”, scriitor ale cărui opere se află în manualele şcolare.

Într-o scrisoare publicată recent de Jurnalul Naţional, academicianul se revoltă împotriva manierei în care statul român, prin Mihai Răzvan Ungureanu, a renunţat la moştenirea Gojdu din Budapesta, cât şi împotriva tratamentului la care autorităţile locale au supus statuia marelui cărturar.

„Dar cine-o fi Gojdu ăsta, dragi orădeni? Un nimeni! N-a contat nici c… cat pentru cultura românească, pentru istoria României! Un neica nimeni care, având şi la Budapesta, în plin centru, pe malul Dunării, un căsoi – căci altfel guvernanții români nu puteau să-i zică – ungurii, politicoși, l-au pus în vânzare… Şi-au scăpat memoria României de o pacoste!”, spune academicianul. Scârbit de mesajul pe care cei care au fost şi sunt la putere îl dau, dar şi de consecinţele deciziilor acestora, academicianul spune, cu ironie: „Totuşi, n-am auzit până acum ca nişte politicieni aleşi de popor să aibă intuiţia pedagogică de a scapa de putrefacția unei statui, băgând-o într-un coteţ! E drept, instalaţia de la ştrandul din Ioşia nu este chiar un coteţ, la propriu, ci doar la figurat! Acest spaţiu în care Gojdu, despicat în două, zace de peste trei ani, are rolul profilactic de a nu infecta orădenii cu figura unui trântor incoerent, nebărbierit de zeci de ani, trântit la pământ, leneş, în timp ce toţi locuitorii de pe malurile Crişului orădean trudesc de se rup!”.

Academicianul D.R. Popescu interpretează gestul exilării statuii lui Gojdu prin prisma trădării, gest care a caracterizat naţia română de-a lungul timpului, exemplificând cu fraţii Mătieș, verii lui Horea, care l-au dat pe verişorul lor pe mâna armatei imperiale!..

„Să nu mai vorbim prea mult despre marele cărturar care şi-a predat nepotul dragilor noştri turci! Brâncoveanu Constantin, înainte de a i se tăia capul, a văzut moartea copiilor săi, cărora călăul le-a retezat capetele… Să trădezi un domnitor, să trădezi un nepot, să trădezi un frate, da, e vorba de nişte tragedii cumplite! Dar să trădezi o statuie, închizând-o într-un coteţ, mi se pare o comedie sinistră!”, spune academicianul.

Ironic, D.R. Popescu nu se îndoieşte că oficialii bihoreni cunosc atât de bine biografia lui Gojdu, primarul fiind chiar absolvent al Liceului „Emanuil Gojdu”.

„Să stăm o clipă în faţa Liceului Gojdu din Oradea! Câţi profesori, profesori universitari, ingineri, medici, savanţi, literați, academicieni au ieşit de pe băncile acestei instituţii?! Oare, măcar unii dintre ei, aflaţi încă în viaţă, n-ar putea să vină într-o zi la Oradea şi să se așeze în faţa unor felixe vile private, aparţinând unor felixieri felixofagi, de stat şi de partid?!.. Sau să se aşeze în fața organelor şi instituţiilor particulare – de stat! – aşteptând să apară fericitul Godot-bace, Godot cel Felix, în fruncea viitoarelor statui de felixa ciocolata otomana, ale oraşului de pe malurile şi valurile Crișului Repede?…”, se întreabă retoric D.R. Popescu.