Deși, în discursul public, se vorbește constant despre acces egal și integrare în învățământul de masă, realitatea din școli este mult mai nuanțată. În multe cazuri, copiii cu cerințe educaționale speciale ajung să nu primească sprijinul de care au cu adevărat nevoie, iar ideea de integrare rămâne mai degrabă un deziderat decât o soluție funcțională.

Profesorii sunt puși în dificultate, nevoiți să gestioneze simultan programe diferite; ceilalți elevi resimt și ei presiunea; iar copiii cu CES, de cele mai multe ori, ajung să acumuleze frustrări, să fie marginalizați sau să nu țină pasul, uneori devenind victime ale bullying-ului. Efectele acestor situații se văd, de regulă, abia mai târziu, când acești copii ajung în școlile specializate, unde trebuie recuperat nu doar decalajul educațional, ci și echilibrul emoțional.

Este și realitatea cu care se confruntă cadrele didactice de la Centrul Școlar de Educație Incluzivă Nr. 1 Oradea, o instituție care acoperă toate nivelurile de formare, de la grădiniță până la finalul clasei a X-a, care funcționează cu aproximativ 150-160 de elevi, organizați în 23 de clase, coordonați de un colectiv de circa 70 de cadre didactice.

Copii diferiți, nevoi diferite, progrese câștigate pas cu pas

Accesul copiilor la această formă de învățământ nu este întâmplător, ci rezultatul unei evaluări complexe.

„Trimiterea se face pe baza unui certificat de orientare școlară și profesională emis de Centrul Judeţean de Resurse și Asistenţă Educațională (CJRAE) Bihor. Dosarul conține o serie de documente psihologice, psihopedagogice, iar pe baza lor, CJRAE face o evaluare și decide dacă locul copilului este în învățământul special, în învățământul de masă cu profesor de sprijin cu curriculum adaptat etc.”, explică directoarea Teodora Pantazi.

Tipurile de afecțiuni sunt diverse, de la deficiențe mintale și tulburări de spectru autist, până la sindroame rare sau tulburări de comportament, iar în ultimii ani s-a observat o creștere semnificativă a cazurilor de TSA la copiii mici. Directoarea subliniază că instituția lucrează cu toate aceste tipuri de nevoi, adaptând constant intervențiile. În mod paradoxal, spune aceasta, pentru copii mediul este mai puțin apăsător decât în învățământul de masă, datorită claselor mici și a intervenției personalizate, însă dificultățile se mută asupra cadrelor didactice.

Diagnosticele tot mai severe, copiii non-verbali sau agresivi și problemele legate de tratamentele medicamentoase fac ca munca profesorilor să fie una extrem de solicitantă. În același timp, fiecare progres este obținut cu efort, în condițiile în care „ceea ce reușești într-un an să realizezi cu un copil sau altul, sunt lucruri pe care copiii normali le fac singuri, din instinct”, explică Teodora Pantazi. Școala utilizează o gamă largă de metode moderne, de la analiză comportamentală și logopedie până la terapii prin artă, dans sau utilizarea pictogramelor și a orarelor vizuale.

Acestea au fost implementate în timp, în urma participării la programe de formare și proiecte internaționale.

„Am beneficiat de un proiect al Universității din Oradea în 2001-2002 cu niște belgieni, de la care am învățat și apoi am practicat și noi în școală multe metode. Terapie prin artă, dans etc. Și la vremea aceea ni se păreau departe de ce știam și învățasem noi”, spune directoarea adjunctă Carmen Ilisie, subliniind că experiența directă și schimburile internaționale au schimbat perspectiva cadrelor didactice.

Relația cu părinții rămâne un element esențial, dar și o sursă de tensiune. Directoarea vorbește despre două tipologii clare: părinții implicați, care colaborează cu școala, dar și cei nemulțumiți, pentru care „oricât facem nu este niciodată bine sau suficient”. În spatele acestor reacții se află însă de multe ori frustrarea acumulată și conștientizarea limitelor progresului. În ceea ce privește condițiile materiale, școala a beneficiat recent de dotări prin PNRR și dispune de săli specializate, inclusiv o „Casă de la școală”, unde copiii învață abilități de viață de bază. Accentul nu cade neapărat pe performanța academică, ci pe autonomie.

„Mulți din copiii noștri nu vor învăța niciodată să scrie și să citească (nici nu i-ar ajuta cu nimic), în schimb este foarte important să îi echipăm pe acești copii cu abilități de viață”, explică Teodora Pantazi.

Rezultatele există, chiar dacă nu sunt întotdeauna vizibile în sens clasic. Școala a câștigat de șapte ori titlul de „Școală Europeană”, iar unii elevi au reușit să continue studiile sau să se integreze pe piața muncii, inclusiv prin învățământ dual.

Integrarea, între ideal și limitele din teren

După finalizarea școlii, traseele elevilor diferă în funcție de nivelul de dezvoltare. Unii continuă studiile, alții încearcă integrarea pe piața muncii, însă pentru copiii cu afecțiuni severe, perspectivele rămân limitate. „Este o problemă reală”, spune directoarea, arătând că politicile actuale pun accent aproape exclusiv pe integrare, fără a ține cont suficient de nevoile concrete ale copiilor.

Directoarea adjunctă Carmen Ilisie atrage atenția că simpla integrare în învățământul de masă nu este o soluție universală. Ea subliniază că dezvoltarea copilului depinde de mai mulți factori, inclusiv implicarea familiei și mediul social, iar școala nu poate compensa singură toate lipsurile. Experiența practică a celor două cadre didactice arată că mulți copii ajung în învățământul special după ce au trecut prin sistemul de masă fără succes, cu efecte emoționale negative.

Teodora Pantazi explică faptul că acești copii vin adesea „într-o stare afectivă zdruncinată, cu stima de sine scăzută”, iar procesul de recuperare devine mai dificil decât ar fi fost dacă ar fi fost orientați corect de la început. În același timp, în interiorul acestor școli s-a format o rețea de profesioniști care colaborează și își oferă sprijin reciproc, adaptând constant metodele la realitatea din teren. Dincolo de toate aceste dificultăți, rămâne o dimensiune greu de cuantificat în statistici.

„Dincolo de provocări, copiii ăștia ai noștri au și ceva special, ceva ce nu găsești în învățământul de masă. La noi, să mergi pe coridor și să vină un copil să te îmbrățișeze, pur și simplu, fără un motiv anume, este ceva normal”, spune directoarea Teodora Pantazi, descriind poate cel mai simplu și direct sens al muncii dintr-o astfel de instituție.