Ioana Indrieș a văzut scena aceasta de multe ori în cei peste 15 ani în care a mers în școlile din Bihor pentru activități de prevenire. A întâlnit generații diferite de elevi, a ascultat întrebările lor și a văzut cum se schimbă, odată cu lumea din jurul lor, dar și lucrurile de care trebuie feriți.

Unele pericole au rămas aceleași, altele nici măcar nu existau în vocabularul unui copil de acum 15-20 de ani. Din toată această experiență, polițista desprinde însă o observație care spune mult despre copilăria de astăzi: nu copiii s-au schimbat cel mai mult, ci lumea în care trăiesc. Iar prevenirea a fost obligată să se mute odată cu ei, din clasă și de pe stradă într-un spațiu în care adulții nu pot fi permanent lângă copil.

O lume nouă peste copilăria pe care o știam

Acum 15 ani, spune Ioana Indrieș, viața unui copil se desfășura aproape în întregime acasă, la școală, pe stradă sau în grupul de prieteni. Astăzi, peste aceste spații s-a suprapus unul fără uși și fără program, în care copilul poate intra inclusiv atunci când stă liniștit în camera lui.

„În peste 15 ani am văzut multe generații de copii și cred că cel mai mult s-a schimbat lumea în care trăiesc. Copilul de acum 15 ani își trăia aproape toate experiențele acasă, la școală, pe stradă sau în grupul de prieteni. Copilul de astăzi trăiește simultan și într-o lume digitală, iar noi a trebuit să ne adaptăm și să interacționăm cu copii și acolo”, spune Indrieș.

Riscurile vechi nu au dispărut: violența, anturajul, necunoscuții sau accidentele rutiere sunt în continuare teme de prevenire. Peste ele au apărut însă situații greu de imaginat într-o lecție de acum două decenii: conturi false, cyberbullying, fotografii distribuite fără acord, provocări pe rețele sociale, amenințări sau oameni care se prezintă online drept altcineva.

Chiar și elevii din ciclul primar sunt familiarizați cu jocurile online și diferite platforme. La vârste mai mari apar situații mai complicate: manipulare, solicitarea unor imagini personale, trafic de persoane sau metoda loverboy.

S-a schimbat și felul în care polițiștii încearcă să ajungă la copii. Nu mai este suficient adultul care vine în fața clasei și înșiră interdicții. Elevii sunt puși în fața unor situații: primești fotografia jenantă a unui coleg, ce faci? Un necunoscut începe să îți scrie, ce te face suspicios? Cineva cunoscut doar online îți propune să vă întâlniți, cum reacționezi?

„Nu vrem ca un copil să plece de la o activitate memorând zece reguli. Vrem să plece cu un mecanism de gândire pe care să îl poată folosi singur atunci când noi nu suntem lângă el”, spune Ioana Indrieș.

În proiectul „Fii responsabil – Prezent în clasă, absent în penitenciar!”, adolescenții discută despre alegeri și consecințe: de la filmarea unei agresiuni până la amenințarea unui coleg sau o faptă făcută „în gașcă”.

„Dar dacă unui copil i se întâmplă…?”

Uneori, adevărata lecție începe abia după ce activitatea s-a încheiat. Copilul rămas în urmă nu vrea o definiție a bullyingului sau încă o regulă despre internet. Vrea să afle dacă poate spune ce i s-a întâmplat fără să fie certat sau judecat.

„Se golește clasa și rămâne un copil care spune: «Doamna, pot să vă întreb ceva?» De cele mai multe ori începe discuția cu o întrebare generală: «Dar dacă unui copil i se întâmplă…?» și pe măsură ce vorbim, îți dai seama că nu este deloc o situație ipotetică. Atunci afli uneori ce îl preocupă cu adevărat – un conflict, o situație de bullying, un mesaj primit online sau ceva ce nu a avut curaj să spună altcuiva. De aceea, prevenirea trebuie să creeze și spațiul în care copilul poate vorbi. Jocurile, întrebările și studiile de caz îl scot din postura de spectator și îl lasă să exerseze alegeri înainte de a le face în viața reală”.

Polițiștii încearcă să formeze un reflex simplu: oprește-te, gândește, verifică, recunoaște riscul și cere ajutor. Un copil poate stăpâni o aplicație mai bine decât părintele său, dar în același timp, să nu recunoască manipularea, presiunea grupului sau intenția celui aflat în spatele unui profil.

Unele întrebări pe care Ioana Indrieș le aude astăzi nici nu ar fi existat acum 15 ani: „Ce fac dacă cineva mi-a făcut un cont fals?”, „Cum șterg fotografia pe care am trimis-o?” sau „Ce fac dacă m-au scos din grupul clasei?”. Dar emoțiile din spatele lor sunt vechi.

„Dincolo de tehnologie, copilul nu s-a schimbat atât de mult. Vrea să fie acceptat, vrea să aparțină unui grup, îl doare respingerea și uneori poate lua decizii greșite doar pentru că și ceilalți fac la fel”, spune Indrieș.

Nu este suficient ca elevul să știe că un pericol există. Trebuie pregătit pentru secunda în care curiozitatea, teama de excludere sau gașca îi cer să aleagă. Atunci nu va avea lângă el nici polițistul, nici profesorul, iar uneori, nici părintele.

„Pentru că noi nu putem fi în spatele fiecărui copil atunci când primește un mesaj suspect, când grupul îl provoacă, când cineva îi oferă ceva sau când apare o situație periculoasă. Dar putem fi acolo înainte. Putem să îl pregătim pentru momentul în care va trebui să decidă singur” spune polițista.

„Eu aș fi prima persoană la care ar veni?”

Pentru părinți, tentația este de a căuta siguranța în lucruri pe care le pot controla: parole, filtre, aplicații sau timpul petrecut pe telefon. Toate pot fi utile. Ioana Indrieș spune însă că multe dintre riscurile serioase sunt mai puțin vizibile: cu cine vorbește copilul online, în ce grupuri este, ce postează, cine îl contactează ori dacă este umilit sau amenințat.

Un copil poate fi acasă, la câțiva metri de părintele său, dar în același timp să treacă printr-o amenințare sau o umilință online despre care adultul nu știe nimic.

Ioana Indrieș le propune părinților un test care nu are nevoie de nicio aplicație: „Să se întrebe sincer: «Dacă mâine copilul meu ar avea o problemă serioasă sau ar face o greșeală, eu aș fi prima persoană la care ar veni?». Cred că răspunsul la această întrebare este uneori mai important decât orice aplicație de control parental”.

Importantă este și partea a doua a întrebării: „sau ar face o greșeală”. Copilul trebuie să știe că poate veni la părinte nu doar când este victimă, ci și când el a răspuns unui necunoscut, a trimis o fotografie, a intrat într-o provocare sau a făcut ceva ce acum îl sperie. Dacă se teme că prima reacție va fi pedeapsa, există riscul să ascundă problema exact când ar avea mai mare nevoie de ajutor.

După atâtea generații întâlnite în clase, polițista spune că un lucru nu s-a schimbat: dacă nu îi judeci și vorbești sincer cu ei, copiii vorbesc: „Tehnologia s-a schimbat enorm. Nevoia copilului de a avea un adult în care să aibă încredere a rămas aceeași”.

Ioana Indrieș le-ar lăsa copiilor câțiva pași simpli: să recunoască momentul în care ceva nu este în regulă, să se oprească, să spună „nu”, să se îndepărteze și să ceară ajutor. Același mecanism poate funcționa pe stradă, la școală, când cineva le oferă droguri sau când pericolul vine prin ecran.

Pentru adulți rămâne partea mai greu de măsurat decât timpul petrecut pe telefon: să construiască din timp relația în care copilul va avea curajul să se întoarcă atunci când lucrurile nu merg bine.

„Putem avea reguli, parole, filtre, aplicații de control parental și setări de siguranță. Toate sunt utile. Dar una dintre cele mai puternice forme de protecție rămâne relația de încredere dintre copil și adult. După peste 15 ani în care am întâlnit generații de copii, cred tot mai mult într-un lucru: cea mai bună prevenire nu este cea pe care copilul o aude într-o sală de clasă, ci cea de care își amintește exact atunci când are nevoie de ea”, afirmă Ioana Indrieș.