În această zi, în toate bisericile din țară se face pomenirea tuturor eroilor români căzuți de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credință, libertate, dreptate și pentru apărarea țării.

În vâltoarea acelor evenimente s-au afirmat și militarii bihoreni. Astfel, din aceștia am ales doi eroi – Nicolae Coroiu și Vasile Jarca – ale căror fapte au adus pomenirea lor peste decenii. Aceștia s-au remarcat prin faptele lor de vitejie atât în Primul Război Mondial, cât și în Cel de-al Doilea Război Mondial.

Și eu am făcut Unirea

Nicolae Coroiu, un bihorean fugit din Ardeal peste munți, pentru a lupta în armata română, a ajuns ofițer de informații și s-a remarcat în luptele duse de români în Primul Război Mondial pentru reîntregirea țării.

Născut în 1890, în cartierul Bărăști din Vașcău, acesta a fost al cincilea copil din cei șase ai familiei Coroiu. Nicolae Coroiu şi-a petrecut copilăria într-un Vaşcău în care tatăl său făcea parte din elita depresiunii Beiușului, având mai multe activități legate de comerț. Bunăstarea lor economică permitea capului familiei angajarea unei servitoare şi a unor bărbaţi tocmiţi cu ziua atunci când era nevoie la diverse munci în gospodărie. În ce o privește pe mama lui Nicolae, aceasta a fost o hunedoreancă din localitatea Mesteacăn, care a rămas orfană de tânără și a fost crescută de bunicii materni.

Nicolae Coroiu se înrolează ca voluntar în armata română în 1916, „ştiind bine că se apropie data intrării în răsboiu”, făcând parte din Regimentul 46 Transmisionişti Bucureşti. Coroiu a fost trimis să lucreze la Vama Mamorniţa, la frontiera cu Austro-Ungaria din Bucovina românească. Odată cu intrarea României în război în august 1916, a fost trimis să facă şcoala militară de ofiţeri de la Botoşani. Încă din primele zile ale prezenţei lui acolo, „fiind ofiţer de informaţii”, a fost trimis tocmai în avanposturi, unde trebuia să asigure legătura telefonică între cele mai înaintate unităţi ale armatei române şi comandament. Acolo s-a aflat, aşa cum subliniază adesea în memoriile sale, într-o permanentă situaţie foarte periculoasă. Epopeea lui pe front a cunoscut numeroase episoade tensionate şi periculoase, fiind nevoit să înfrunte moartea aproape în fiecare zi, dar pe care a fentat-o în mai multe rânduri. Cel mai aproape de sfârşit a fost în toiul bătăliei de la Oituz, din vara anului 1917.

Astfel, spune acesta, „batalionul meu a primit ordin ca să plece la Oituz. Trebuia să stăm acolo peste noapte, ca să dăm ajutor din rezervă în caz de atac şi doar dacă era cazul. Când s-a făcut seară, am ajuns acolo într-o pădure deasă. Am stat ascunşi într-un luminiş plin cu dâmburi şi gropi. Cum comandantul nostru, un căpitan de rezervă şi un om foarte bun, ne întreabă pe noi unde să stea peste noapte, un camarad de-al nostru îi spune unde, arătându-i un dâmb.

Ne aşezăm acolo, deşi mie nu-mi plăcea acel loc. Având parcă o presimţire că s-ar putea întâmpla ceva rău, am pus puşca lângă mine, gata să trag. Ştiam că de fiecare dată când ajung într-un loc nou trebuie să mă informez asupra teritoriului în care se află duşmanul, ori văzusem că acesta este fix în faţa noastră şi are 4 tunuri care pot să tragă în noi oricând. Cum unii soldaţi fumau, iar chibritul se vedea când scăpăra, duşmanul a şi început să tragă cu cele patru tunuri exact asupra noastră. Atunci, comandantul nostru se scoală (abia de vreo 5 minute se aşezase acolo) şi pleacă să vadă ce face batalionul. În vacarmul acela vine un obuz (şrapnel) şi îl loveşte în plin pe căpitan. Acesta cade jos, iar eu, care eram la vreo 3-4 paşi distanţă de el, mă întorc şi mă aşez pe burtă după un adăpost, cu mâna pe puşcă şi pe două pături şi o foaie de cort. De comandă nu mai putea fi vorba, fiecare căuta să se apere pe el.

Mulţi dintre soldaţii care fugeau peste dâmb şi înapoi erau loviţi şi omorâţi. Eu, cu soldaţi mei, am văzut că duşmanul lungeşte tirul tunurilor, crezând că fugim. În aceste condiţii, noi am mers nu înapoi, ci înainte, ceea ce ne-a scăpat de la moarte sigură. După ce s-a mai potolit atacul noaptea, eu m-am aşezat peste un râu, unde curgea puţină apă, şi m-am învelit cu două pături şi o foaie de cort. Eram atât de epuizat încât, cu toate că se trăgea cu tunul, am dormit până dimineaţa. Mulţi dintre soldaţii care fugeau au murit însă.

Căpitanul Aramă bătea soldaţii când mergeau spre poziţie. Dimineaţă am văzut eu, cu ochii mei, un soldat care venea dinspre inamic cu maţele (intestinele) lui proprii în mână. Acesta şi le ţinea cu mâna ca să nu cadă şi spunea că nemţii i-au spus că pe un astfel de om să nu-l atingă nimeni şi să se întoarcă la ai lui”. Aceasta este o teribilă descriere a bătăliei de la Oituz la care a luat parte Nicolae Coroiu. Odată scăpat de aici, după cum el însuşi s-a exprimat, a devenit un om foarte puternic, dar mult mai trist, văzând ceea ce li s-a întâmplat camarazilor săi.

Nicolae Coroiu a fost un ofiţer iubit de subordonaţii săi, datorită bunătăţii de care a dat dovadă de-a lungul timpului. Nu de puţine ori acesta își împărţea propria mâncare cu soldaţii, ceea ce făcea o impresie deosebită printre aceştia. Toate acestea i-au creat o imagine pozitivă locotenentului Coroiu în faţa soldaţilor săi.

Experienţa războiului nu s-a limitat doar la aceasta, ci l-a transformat decisiv într-un adevărat bărbat. De multe ori, spune Coroiu, „eram tare obosit de peste noapte, dar îmi spuneam, mergând în patru labe, să văd cât poate să îndure un om”. Altădată, spune acesta, „primim ordin să plecăm pe jos la şcoala de grenade cu franţuzii. Am plecat şi eu, ca ofiţer, cu plutonul meu. Drumul fiind lung, mergeam foarte greu. […] Oboseala era însă foarte mare, astfel încât visam în timp ce mergeam. Nimeni nu mă credea, dar era adevărat că am visat mergând cu măciuca la ureche. Când am ajuns în sfârşit, m-am culcat pe o laviţă, unde am dormit până dimineaţa. Mi s-a părut că au trecut abia 10 minute”.

Pe front fiind, puterea exemplului era un concept extrem de familiar tânărului ofiţer plecat din Vaşcău să facă România Mare, şi tocmai de aceea nu a evitat niciodată astfel de situaţii.

Din nou pe front

Încheierea Păcii de la Buftea-Bucureşti din 1918, prin care România ieşea din război, a determinat schimbări importante în destinul bihoreanului Nicolae Coroiu. La 1 mai 1918 Nicolae Coroiu a fost demobilizat, deoarece – subliniază el – fiind voluntar din Transilvania, „aşa era ordinul de la nemţi prin filogermanul Marghiloman, după Pacea de la Buftea”, ca ardelenii din armata română să fie lăsaţi la vatră. Plecarea sa din armată a fost de scurtă durată (doar de 5 luni).

La începutul lunii noiembrie 1918, Nicolae Coroiu este mobilizat, din nou, în acelaşi Regiment 37 Infanterie Botoşani. Se întâmpla cu câteva zile înainte de data semnării Armistiţiului de la Compiègne, Franţa, în urma căruia a luat sfârşit Primul Război Mondial. Evenimentul l-a prins pe Nicolae Coroiu pe aceeaşi Vale a Caşinului. La scurt timp după mobilizare, unitatea din care făcea parte a fost relocată la Bacău. Aici a avut onoarea să se afle printre cei care au dat onorul regelui Ferdinand.

În perioada în care a fost cantonat la Bacău, imediat după decizia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, a făcut demersuri în vederea mutării sale într-o unitate militară din Transilvania, mai aproape de casă. Astfel, a fost mutat la Corpul VII Armată Sibiu, cantonat la Bistriţa.

Cu toate acestea, la începutul anului 1919 unitatea din care făcea parte sublocotenentul Nicolae Coroiu a fost trimisă din nou în Basarabia, fiind cantonată în localitatea Noua Suliţă, iar după aceea la Hotin. Acest lucru a avut loc ca urmare a faptului că unităţi ale armatei române aflate pe Nistru, în zona Hotinului, fuseseră atacate de structuri militare şi paramilitare bolşevice de pe teritoriul Ucrainei în curs de bolşevizare. Acestora li se adăugau franctirori din nordul Moldovei care au fraternizat cu unităţile bolşevice. Într-unul dintre aceste atacuri fusese omorât generalul Stan Poetaş, ceea ce a generat reacţia promptă a armatei române.

Evenimentele erau de o gravitate deosebită. Reacţia armatei române a fost una care răspundea condiţiilor excepţionale pe care le impunea starea de război. În asemenea perioade şi în situaţii atât de complicate reacţia trebuia să fie promptă, astfel încât lucrurile să nu scape de sub control şi să se păstreze ceea ce se înfăptuise la 27 martie 1918, adică unirea Basarabiei cu România. De asemenea, trebuiau oprite cu orice preţ tentativele de cucerire a Basarabiei de către Armata Roşie bolşevică.

După ce s-au liniștit apele în Basarabia, Nicolae Coroiu a ajuns până la urmă la Corpul VII armată Sibiu, staţionat în oraşul Bistriţa chiar la timp. Războiul mondial se terminase. Cu toate acestea, armata română primise din partea Antantei misiunea de a înlătura de la putere guvernul comunist de la Budapesta, condus de Kun Bela, ceea ce făcea ca aceasta să rămână în stare de mobilizare cu participarea la acţiuni militare propriu-zise. În plus, încă nu fuseseră eliberate toate provinciile româneşti care spuseseră răspicat la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, că doresc să se unească cu Țara. Este un lucru binecunoscut, de altfel, că Bihorul, Satu Mare şi o parte din Arad au fost eliberate abia în primăvara anului 1919.

Unitatea lui Nicolae Coroiu rămâne cantonată o vreme la Bistriţa, în rezervă, până în momentul ofensivei maghiare de pe frontul din Ungaria de la mijlocul lunii iulie 1919. Până atunci însă, viaţa din frumosul oraş transilvănean a curs cât se poate de liniştit pentru văşcăuanul nostru.

Cum lucrurile se complicau pe frontul din Ungaria, regimul lui Kun Bela declanşând o ofensivă împotriva armatei române în iulie 1919, unitatea lui Nicolae Coroiu a fost mutată în Ungaria, în localitatea Tisa-Bá, unde a fost trimis să păzească un pod de pontoane întins de armata română peste Tisa. Acolo au stat mai multe luni, până când s-a decis plecarea armatei române din Ungaria, în noiembrie 1919.

Ultimele unităţi ale armatei române au plecat din Ungaria după pacificarea acesteia şi lichidarea regimului bolşevic al lui Kun Bela, în aprilie 1920. După mai multe opriri pe traseu, unitatea lui Nicolae Coroiu a ajuns la Bistriţa undeva pe la sfârşitul lunii aprilie 1920, din cele relatate de acesta. A fost momentul în care s-a şi încheiat aventura sa pe fronturile Primului Război Mondial, întrucât aflăm că atunci „când am sosit la Bistriţa am şi fost demobilizat (1 mai 1920)”. Primul lucru pe care l-a făcut Nicolae Coroiu după demobilizare a fost să plece spre Vaşcăul eliberat şi integrat deplin în România Mare.

Genistul decorat

Vasile Jarca s-a născut în satul bihorean Tria, la 6 februarie 1907, din părinţi „cu stare”, având un frate şi două surori. Tatăl său a fost mai mulţi ani primar sau delegat al obştii, atunci când localitatea a aparţinut comunei Derna. După şcoala primară, urmată în satul natal, a încercat cursurile unei şcoli de arte şi meserii din Oradea. În urma unor examene de diferenţă a reuşit să absolve liceul din Şimleu Silvaniei cu medii de excepţie. Stagiul militar l-a satisfăcut la Şcoala de Ofiţeri de Geniu de la Bacău – în anii 1928-1929, obţinând gradul de sublocotenent în rezervă.

În toamna anului 1942 a fost mobilizat, în vederea participării la război. A făcut parte dintr-o companie de geniu din Divizia 17 Infanterie, ca și comandant de companie. Jarca a înfăptuit acte de vitejie cu totul deosebite în confruntarea de la Cheherul de Jos, în apropiere de Târgu Mureş, amintite de acesta într-o autobiografie, dar descrise şi de lt. col. Dumitru-Traian Hurgoi, un alt participant la aceste lupte care au avut loc în septembrie 1944. Este vorba, de fapt, de crearea unei „breşe” care să asigure ieşirea din încercuirea comandamentului trupelor aliate româno-sovietice, a unor importante forţe umane şi a unei unităţi de artilerie.

Din această încleştare a ieşit rănit la un picior, cu mai multe schije, avansat la gradul de căpitan, dar şi cu decoraţii pentru fapte de arme calificate „cu totul excepţionale”: Ordinul Militar „Mihai Viteazu” cu spade; Coroana României în grad de cavaler cu panglică, de Virtute Militară cu frunze de stejar; Medalia Sovietică „Victoria” (de două ori). Pe lângă acestea, ulterior, cu prilejul celei de-a zecea aniversări a eliberării României, i-a fost acordat Ordinul Militar „Apărarea Patriei”, clasa a III-a.

Încă nu avea rănile complet vindecate când a cerut să se întoarcă pe front. Astfel a participat la luptele pentru eliberarea Oradiei şi în continuare pe Frontul de Vest. Începând cu luna aprilie a anului 1948, conform unei măsuri legislative, a încetat să mai beneficieze, ca veteran de război, de avantajele conferite de prevederile Legii 310-1945.

A rămas doar cu pensia de invalid de război gradul II. Faptele sale de arme sunt amplu comentate în cartea „Peste crestele Carpaților” scrisă de general-colonel (rez.) Ilie Creţulescu.

Toate aceste fapte și date relatate despre cei doi eroi bihoreni, Nicolae Coroiu și Vasile Jarca, au putut fi prezentate având sprijinul lui Gabriel Moisa, istoric în cadrul Muzeului Țării Crișurilor.