Muzeografa a avut un rol decisiv în punerea în operă a depozitelor secției, cele mai moderne la vremea realizării lor, precum și a expoziției permanente, ce a rezistat peste timp. Tereza Mózes și-a donat o parte din imensa bibliotecă de etnografie și artă Muzeului Țării Crișurilor, iar o altă parte, de medicină în principal, Bibliotecii Județene. De asemenea, a donat colecția de ceramică românească și universală instituției unde a lucrat până la pensionare, în 1975.

Tereza Mózes a contribuit esențial la crearea Secției Etmografie pe care apoi a și condus-o la Muzeul Țării Crișurilor. De-a lungul vieții, doamna Tereza Mózes și-a trăit suferințele, bucuriile, chinurile și împlinirile fără jumătăți de măsură. O asemenea existență te ispitește cu orgoliul propriei împliniri, dar în același timp te timorează cu densitatea și rigoarea ei.

Auschwitz, Riga Spilva, Kaiserwald, Stutthoff, Gutau sunt lagărele prin care Tereza Mózes a trecut. Sunt lagărele în care și-a pierdut o parte din familie și, deci, o fărâmă din sine. Înainte de asta, alături de alți 30.000 de evrei, a trăit în condiții de nedescris în ghetoul orădean, organizat în primăvara lui 1944, după intrarea trupelor germane în Ungaria. „Așa ceva nu se poate nici uita, nici ierta. […] Nu simt ură pentru descendenții celor care ne-au torturat. Ei nu sunt vinovați pentru ce au făcut părinții. Acum mă preocupă gândul să fac ceva pentru a nu se repeta o asemenea oroare”. E răspunsul dat într-un interviu de doamna Mózes la întrebarea dacă îi urăște pe cei care i-au distrus tinerețea. A nu ierta nu înseamnă și a urî. Depune mărturie despre incapacitatea de a urî chiar cartea de memorii „Decalog însângerat”.

A rămas în România

După eliberarea din ultimul lagăr de concentrare în care a fost deținută se hotărăște să rămână în România. De ce a ales România? Este născută în 1919, în Șimleul Silvaniei, doar la un an după Marea Unire. La o vârstă încă fragedă se mută la Oradea cu întreaga familie. Educația primită în primii ani este una strict evreiască. În Oradea termină liceul „Oltea Doamna”, dar în același timp (sub ocupație maghiară, e drept) cunoaște teroarea și umilința ghetoului înainte de a fi deportată spre lagărele de concentrare. Și totuși – alege să se întoarcă.

Munca susținută a început-o încă din momentul în care s-a întors în România. Și-a luat licența în etnografie la Cluj și titlul de doctor la București, cu o teză despre portul popular din nord-vestul Transilvaniei. Nu a ales întâmplător etnografia, specialitate căreia își va dedica întreaga viață, în paralel cu cercetările privind istoria evreilor din vestul României și mai cu seamă Oradea.

Încă din tinerețe fusese fascinată de artă, de meșteșugurile populare. „Din copilărie mi-a plăcut atmosfera piețelor cu țărani români, maghiari, slovaci, ruteni care veneau îmbrăcați în costume populare și aduceau mărfuri făcute de ei, produse alimentare, ceramică, obiecte din lemn. Și azi îmi place să mă plimb prin târguri și piețe țărănești”.

Merită să ne oprim asupra acestei înșiruiri: români, maghiari, slovaci, ruteni… Deoarece această înșiruire se regăsește în tot ce a întreprins: a căutat mereu spiritul locului, a căutat mereu spațiile de întâlnire ale tuturor culturilor care se regăsesc în Țara Crișurilor. Expresivitatea populară nu a avut niciodată pentru doamna Mózes naționalitate. Nu a făcut cu nici o ocazie vreo diferențiere între obiectele care ieșeau din mâinile țăranilor români, maghiari ori slovaci. A intuit atât universalitatea, cât și specificitatea zonei – fără ierarhizări, fără evidențieri care să nu aibă strict temei științific.

Perioada în care a fost directoarea Casei Regionale a Creației Populare Crișana (1955-1964) este una exemplară prin stăruința acesteia de a salva meșteșugurile tradiționale din toate zonele etnografice de aici (Crișul Alb, Crișul Negru, Crișul Repede, Crasna – Barcău).

Secţia Etnografie

La fel a procedat și atunci când a contribuit esențial la crearea secției pe care apoi a și condus-o la Muzeul Țării Crișurilor, Secția de Etnografie, începând cu anul 1967, secție care a ajuns să dețină acum un patrimoniu format din peste 20.000 de obiecte – mobilier țărănesc, ceramică, textile de interior, o colecție de icoane și obiecte de cult, o alta de ouă încondeiate, costume populare românești, maghiare, slovace, germane.

Foarte multe dintre acestea au ajuns în patrimoniul muzeului datorită muncii dedicate a doamnei Mózes, după cum modul de structurare al secției îi datorează și astăzi imens.

Nu putem să nu amintim aici și rolul decisiv în punerea în operă a depozitelor secției, cele mai moderne la vremea realizării lor, și a expoziției permanente, ce a rezistat peste timp, mai exact până la închiderea Muzeului Țării Crișurilor din Palatul Baroc (2006).

Ca un ultim gest de generozitate față de orașul în care a suferit, dar în care, după propria mărturisire, a cunoscut și fericirea, și-a donat o parte din imensa bibliotecă de etnografie și artă Muzeului Țării Crișurilor, iar o altă parte, de medicină în principal, Bibliotecii Județene și a donat colecția de ceramică românească și universală instituției unde a lucrat până la pensionare, în 1975.

Un act de generozitate izvorât, și el, din încrederea în oamenii de care pomeneam, din convingerea că volumele și obiectele adunate în zeci de ani vor folosi și altora pentru a pricepe rosturile lumii.
Colectivul Muzeului Țării Crișurilor, Colegii de acum din cadrul Secției de etnografie, urează Doamnei Tereza Mózes sănătate, fericire alături de cei dragi. LA MULȚI ANI!

Colectivul Muzeului Țării Crișurilor