„60 de ani pe această (aceeaşi) scenă – un spectacol din amintiri” s-a deschis, joi seara, în Sala Mare a Teatrului „Regina Maria”, pe acordurile Simfoniei a V-a de L.v, Beethoven, pentru că destinul a bătut cândva la poarta omului Eugen Ţugulea, misiunea primită fiind o viaţă închinată scenei. Evenimentul de fapt a fost o întâlnire de suflet, o şuetă caldă cu poveşti de viaţă, cu versri, cu emoţii.

După rememorarea piesei „O scrisoare pierdută”, spectacolul ce a deschis prima stagiune a teatrului în 26 noiembrie 1955, şi în care a jucat Eugen Ţugulea, poezia „Glossa” scrisă de Mihai Eminescu („Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate….) a fost puntea de trecere spre dialogul ce urma să vină. Fostul secretar literar al teatrului, criticul de teatru Elisabeta Pop, a stat de vorbă „la o cafea” cu Actorul, ca doi vechi prieteni, provocându-l să facă mărturisiri în faţa publicului spectator.

Poezia

Nu mulţi actori pot să susţină un recital de poezie de o oră, o oră şi jumătate. Eugen Ţugulea adoră poezia. A început cu poeziile lungi de Coşbuc: „El Zorab”, „Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Gelu”, „Iarna pe uliţă”. Apoi, în 1977, directorul Teatrului Naţional din Iaşi, Teofil Vîlcu, l-a provocat să recite „De-aş avea” de Mihai Eminescu la un spectacol dedicat poetului. A iubit apoi „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a”, „De să mori tu?”… A realizat, de altfel, primul recital de versuri între cele două mandate de directorat: „Balade populare şi cântice ţigăneşti”.

Din cânticele ţigăneşti semnate de Miron Radu Paraschivescu, a oferit spectatorilor poezia „Rică”. Florian Chelu Madeva l-a îndemnat apoi spre sonetele lui Michelangelo, despre care se ştie prea puţin că a scris peste 300 de poezii. Pentru spectacolul aniversar, actorul s-a oprit asupra sonetelor 23 şi 151, primul în traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş, şi la doilea în traducerea lui Lucian Blaga. Pentru că nu „s-a înghesuit lumea”, a realizat şi un recital Topârceanu, cu poezii ca „vara la ţară”, „Noapte de iarnă” sau „Câinele ovreiului”, parodia după Theodor Speranţia.

Drama

Elisabeta Pop a reamintit, însă, că Eugen Ţugulea este în primul rând un actor de dramă. Numărându-i premierele în care a jucat, a constatat că sunt 141, iar din mulţimea de reprezentaţii susţinute, a rezultat un număr impresionant: 4110. „Eu nu m-am considerat şi nu mă consider un actor de vârf. Eu cred că am fost un actor care şi-a făcut corect profesia şi care a încercat să respecte publicul. Noi nu existăm fără public”
Trei momente care i-au marcat cariera. Avea 27 de ani când a primit un rol de compoziţie în „Nota Zero la purtare” de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, profesorul Butnaru, un profesor batjocorit de elevi, aşa cum se mai întâmplă astăzi. „Pentru prima oară, la premiera acestui spectacol, felul în care a primit publicul ceea ce am făcut eu m-a făcut să cred că pot să fac meseria de actor. Acesta a fost rolul cafre mi-a dat încredere că pot să fac această meserie, care unora le pare foarte uşoară dar în opinia mea este extraordinar de grea.

Al doilea moment, aş zice crucial, a fost peste vreo zece ani când am jucat un rol pe care n-am vrut să îl joc, dar până la urmă l-am jucat, Mihai Viteazu, şi în care, la premieră, am simţit ce înseamnă responsabilitatea unei mari figuri istorice pe care trebuie să o reprezinţi pe scenă. El m-a ajutat poate să fiu astăzi în faţa dumneavoastră”.

Al treilea moment, cu iz tragic, s-a petrecut în 1980, la premiera „Cartea lui Ioviţă” de Paul Everac când în penultima scenă a spectacolului, în care intra un profesor universitar în vârstă care îşi spunea of-ul din acea perioadă. Actorul care juca acel rol era regretatul Jean Săndulescu. La intrarea în scenă a făcut un accident vascular grav, a jucat o scenă de 15 minute în care a avut o singură ezitate. Un domn doctor care se afla în sală şi-a dat seama de gravitatea situaţiei şi a chemat Salvarea.

Când a terminat scena nu s-a mai putut ridica şi a fost scos afară aproape pe braţe sub un potop de ropote de aplauze. La 11 noaptea a intrat în comă, a doua zi a murit. „Oamenii cred că numai nmilitarii mor la datorie. Pe această scenă, un actor a murit la datorie”. Lui Jean Săndulescu îi era teamă de cenzură. Textul spunea lucruri destul de dure despre regim, o jale a intelectualului pus deoparte, iar el se temea că spectacolul se va opri din cauza textului. Un moment rememorat cu multă emoţie şi tristeţe.

„Le-a stricat” bine

Eugen Ţugulea mărturiseşte: „Cred că am făcut un Butnaru bun, cred că am făcut bine rolul din „Revolta marinarilor de pe chei”, un Ioviţă – poate au fost mai multe dar în cartea pe care am scris-o, cine doreşte să afle mai multe poate să găsească amănunte -, cred că „l-am stricat” pe Mihai Viteazu, deşi s-a jucat de 45 de ori şi nu mi-e ruşine s-o recunosc, cred că „l-am stricat” pe jupân Dumitrache dar vă rog să mă credeţi că nici astăzi nu ştiu ce am jucat în spectacolul respectiv, pe Ostaticul Zet, oi mai fi stricat eu din alea 141 de personaje vreo 30-40 dar cu restul, până la urmă, tot am scos-o la capăt”. L-a jucat pe Mihai Viteazu, pe Mircea voievod, dar ar fi vrut să îl joace pe Ştefan dintr-un motiv sentimental, era moldovean de-al lui.

A jucat în piesele unor autori importanţi, Euripide, Shakespeare, Moliere, Cehov, Durrenmatt, Miller, dar şi cele ale unor autori români: Eugen Ionescu, Tudor Popescu, Mircea Bradu, D.R. Popescu. Una din ambiţiile teatrului era să aducă dramaturgie românească în premieră absolută.

A fost director al teatrului timp de 13 ani şi îşi aminteşte cu nostalgie de momentele de solidaritate profesională între actori şi public.

Director de scenă

Nu a avut o apetenţă deosebită să fie regizor. A făcut vreo două spectacole pentru copii, unul fiind „Cenuşăreasa”, la care a colaborat cu directorul artistic Victoria Balint. Cea mai importantă regie pe care a făcut-o a fost cu o piesă finlandeză care i s-a părut foarte interesantă şi pe care alţi regizori au ignorat-o: „Miraculoasa carieră” de Tanno Yliruusi, în care s-au lansat Daniel Vulcu, actualul director al teatrului, şi scenografa Vioara Bara. Autorul finlandez a şi venit să vadă punerea în scenă şi s-a declarat încântat. În alt spectacol„Catinca”, a debutat actriţa Mariana Neagu. A realizat spectacole şi pentru românii dinUngaria, cu mare succes.

Se mândreşte cu faptul că a imprimat pe bandă magnetică, integral, la un post de radio creştin, Biblia, şi cu faptul că, pe vremea rectorului Teodor Maghiar a izbutit să înfiinţeze o specializare de actorie pe lângă facultatea de muzică, dar care astăzi, din păcate, nu mai există. Însă de la acea secţie, două din absolvente sunt acum în teatru: Mihaela Gherdan şi Zentania Lupşe.

Într-ale scrisului

A scris scenarii de spectacole, poezii, printre care „Balada neamului meu” pe care a şi recitat-o în spectacol, susţinut melodic la nai de talentata Oana Lianu. A scris şi o carte de memorii: „Unele mărturisiri (ale lui Chiţ-Chiţ-Roade-Tot) despre sine, despre alţii şi… altele”, pe care la finalul spectacolului a dăruit-o spectatorilor care îl iubesc. Contra unui autograf, a fost pus la dispoziţie un bol în care s-au putut face donaţii pentru copii instituţionalizaţi.

Şueta de pe scenă s-a extins, la final, în sală, publicul punându-i întrebări, sau pur şi simplu mulţumindu-i pentru minunatele roluri cu care i-a încântat de-a lungul a 60 de ani de activitate.

Aşa cum Eugen Ţugulea mărturisea că în urbea sa se furişa la teatru pe geam, şi chiar dacă era prins nu scăpa ocazia de a repeta „infracţiunea”, aşa s-a furizat şi în sufletul spectatorilor teatrului orădean de mii de ori, rămânând însă acolo pentru totdeauna, un actor care şi-a respectat publicul. Să ne trăieşti, maestre!