Teatrul Regina Maria şi-a mai trecut în palmares o piesă de referinţă, care tratează cu aplomb şi naturaleţe o prea-cunoscută problematică a minorităţii rebotezate mai nou cu dublu «r» – probabil pentru o mai bună globalizare…
Atât spectacolul de sâmbătă seară cât şi „bisul” de duminică s-au jucat cu sala plină şi cu zâmbetele spectatorilor până la urechi. Dar mesajul lui Ioan Budai Deleanu s-a păstrat: râdem împreună cu ţiganii, şi nu de ei – deci cu înţelegere sau chiar amiciţie, în niciun caz cu dispreţ. Această idee e surprinsă destul de generos în avancronica postată pe site-ul www.teatrulreginamaria.ro, pentru a o mai relua şi aici.
La fel, pe scenă s-au confirmat cu brio şi aplauze aprecierile despre actorie, regie, dramaturgie, scenografie şi coregrafie pe care conducerea Teatrului le-a transmis cu încredere încă de la conferinţa de lansare a piesei. Le-am publicat miercurea trecută şi au rămas postate pe portalul Bihor Online (www.bihon.ro), deci vă invităm eventual să le (re)vedeţi.
Reţinem doar remarca meritată a regizorului Sorin Militaru privind trupa orădeană, şi anume că „rar găseşti în România actori care să cânte şi să şi danseze în acelaşi timp”.
Un alt atu este rescrierea textului vechi de două secole şi racordarea sa la zilele noastre. „Vinovat” de scenariul spumos, comic, magic, uşor politico-ironic, ţigănesc pur-sânge şi, pe alocuri, chiar filozofic, e Radu Macrinici, dublu câştigător al premiului UNITER pentru dramaturgie.
Practic, din firul epic se păstrează doar „mobilul” acţiunii.
Căci dacă ţiganii lui Budai-Deleanu se mobilizau şi apoi se certau de dragul unei ţărişoare promise de Vlad Ţepeş în schimbul luptei cot-la-cot contra turcilor, Ţiganiada orădeană are o intrigă europenizată.
De subliniat că ambele istorisiri se încheie cu eşecuri.
În varianta contemporană, cu o Românie presată de UE să integreze rromii, soluţia propusă e euro-proiectul „Arta educă şi taie cheful de ducă”.
Din start, cum emisarul UE şi europarlamentarii români văd proiectul ca pe unul pur declarativ, fără a urmări cu adevărat culturalizarea ţiganilor, eşecul e previzibil.
Viaţa bate filmul
Cert e că ţiganii sunt momiţi să joace într-un Teatru – recte cel din Oradea – într-un spectacol denumit «Ţiganiada», la care trebuie să ia parte şi actorii profesionişti, dar remuneraţi. Chiar şi aşa, actorii nu prea au chef de mixtura cu ţiganii, aşa încât pun la cale un scenariu în care ţiganii să-şi joace practic rolul lor din viaţă.
La rândul lor, şi ţiganii contribuie cu acte spontane şi hilare. De pildă, când văd poleiala aurită de pe pereţii Teatrului şi candelabrul, se gândesc cum să le şterpelească. Apoi ciordesc din recuzită iar Parpandel tentează spectatorii cu parfumuri contrafăcute. Laitmotivul «mâinii lungi» capătă şi o nuanţă politică atunci când ţiganul pe care-l mănâncă în palmă constată profetic: „Furi nu furi, vremea stângii trece!”. Iar cum şi cosângenii se simt vinovaţi dacă nu fură, decid ca viitoarea ţară ţigănească să nu aibă poliţie şi justiţie.
Spre final, oficialii români şi europeni sunt pedepsiţi pentru ipocrizie prin ciordirea hainelor. Iar o salvare miraculoasă de la moarte cu un leac ţigănesc pune reflectoarele pe una din valorile culturale ale etniei. Concluzia se impune de la sine: „Mai bine pretutindeni, decât nicăieri. Praful de pe drum şi căruţa, asta este ţara noastră, a ţiganilor”. Şi rămâne ca o viitoare Ţiganiadă să găsească iluzoria soluţie.
Citiți principiile noastre de moderare aici!