Jurnal bihorean: Cum ai intrat în avocatură? Cum ai trăit emoţiile primului proces?

Eva Ciorba: Mi-a fost dificil să aleg între magistratură și avocatură…

Emoțiile sunt inerente vorbitului în public, în special când te adresezi unor judecători, în prezența unui procuror care îți vânează „colegial” orice ezitare și a zeci de colegi. Un avocat stagiar poate participa la procese complexe doar în faza de urmărire penală, accesul la instanțele superioare judecătoriilor fiind oprit. Astfel că noțiunea de prim proces remarcabil se leagă invariabil, pentru avocatul stagiar, de o cauză complexă în care i se încredințează de către maestru anumite activități, de pildă în cazul infracțiunilor de corupție sau criminalitate economică. Un avocat stagiar asistă la majoritatea proceselor unde pledează maestrul său, o zi la Tribunal sau Curtea de Apel nereprezentând doar o privire pasivă, ci nenumărate ocazii de a învăța de la mai mulți maeștri avocați, de la procurori și judecători.

JB: Cea mai mare parte a populaţiei are o imagine deformată în ceea ce-i priveşte pe avocaţi, considerându-i persoane „fără scrupule”. Care sunt principiile după care te ghidezi în profesie şi ce ar trebui făcut pentru a schimba această opinie în rândul publicului larg?

E.C.: Poate că ne afectează o oarecare deformare a viziunii când acceptăm, chiar și pentru savoarea comentariului, conceptul de „public larg” care ar fi tributar unei alegații a avocatului „fără scrupule”, pentru că un procent infim se încadrează la categoria vizată și doar o parte, departe de a fi majoritară, a „publicului larg”, se intersectează în litigii de orice natură – penală, contencios, civilă etc.

Instabilitatea anumitor tipologii de clienți conduce la oscilații între adulație – când libertatea sau averea le este iminent primejduită – și ignorare completă sau extrema ponegririi, când sunt mulțumiți sau nu de soluția care, în final, depinde de diligențele avocatului ales, dar și de colaborarea pe care o înțelege clientul, sub semnătura grațioasă și implacabilă a judecătorului.

Ne plasăm sub umbrela largă a firii umane și eventualele exemple inerente de avocați care nu stau suficient de vorbă cu clienții pentru a înțelege ce doresc cu adevărat, care nu pun suflet, creație și inteligență și, mai ales, timp din viața lor în slujba clientului, nu pot constitui un sistem de referință care să justifice o categorie distinctă a avocaților „fără scrupule” sau o extindere la anvergura întregii profesii.

JB: În ceea ce priveşte profesia ta, consideri că, la momentul actual, piaţa este saturată? Care sunt şansele pe care le are un tânăr avocat pentru a excela în profesie?

E.C.: Suprasaturația indică în primul rând o atracție irezistibilă spre această profesie, în care admiterea este similară ca dificultate castei rivale a magistraților, în ciuda salariilor mai mult decât convenabile care modifică fluxul migrării spre cea din urmă nominalizată.

Peste 12 luni ori voi simți că pot excela și voi continua ca avocat definitiv ori voi alege calea subsidiară a magistraturii, o cale de o noblețe analog incontestabilă.

Casta avocaților, de o libertate și eleganță invidiată de toate celelalte profesii juridice, cere oameni care excelează prin profesionalism, dedicație, studiu permanent al modificărilor legislative specifice unei țări mereu emergente și jurisprudenței, nenumărate ore de studiu alocat fiecărui dosar, iar o abordare sub auspiciile vocației dublate de un maestru atent ales debordează spre o atitudine absolut optimistă, indiferent de numărul formal de membri ai barourilor.

JB: Avocatura este o profesie care se învaţă, sau e nevoie de mult mai mult pentru a atinge succesul? Există calităţi native ce nu pot fi dobândite în facultate şi în practică, dar de care depind şansele de reuşită? Poţi enumera câteva din aceste calităţi?

E.C.: Majoritatea abilităților avocațiale sunt tehnice și pot fi învățate prin modelarea – observarea atentă și însușirea abilităților cu nota specifică unui maestru, însă calitățile native de comunicator empatic, de consiliere, abordarea cu naturalețe a unor roluri adaptate fiecărui moment procesual, „citirea” rapidă a limbajului non-verbal, pătrunderea în psihicul clientului cu abilitățile unui terapeut, pentru a identifica nevoile sale primare, dincolo de aparențele juridice ale cazului, acestea sunt însușiri care pot diferenția avocatul obișnuit de un avocat cu calități „native”.

JB: Nu există o plafonare pe parcurs a avocatului stagiar? În sensul că, în perioada stagiului, mentorul îi încredinţează doar un anumit tip de activitate.

E.C.: Doi ani reprezintă o perioadă minimă în care avocatul stagiar, precum un medic rezident, își însușește deprinderile de bază ale celei mai dinamice și liberale profesii juridice. Anvergura activităților permite o activitate laborioasă timp de mulți ani de zile, fără a trece prin toată sfera posibilităților oferite de avocatură. Dacă ai asistat la 100 de declarații de martori nu înseamnă că te-ai plafonat, abia ai început să percepi importanța acestei proceduri și fundamentul prezenței esențiale a avocatului, eliminând o interogare discutabilă tete-a-tete procuror-martor. Similar, a reprezenta un client în 100 de cauze de circulație nu înseamnă că ai repetat vreun aspect esențial, deoarece fiecare caz are particularități care suscită interesul. Iar dacă intrăm pe tărâmul evaziunii fiscale, probabil că minim 10 ani de practică-stagiatură s-ar impune atât pentru avocați, cât și pentru judecători, ofițeri de poliție sau procurori înainte de a decide soluția cea mai bună avocațială, a reține un om sau a decide asupra eventualei vinovății.

JB: Care ar fi activităţile ce pun în valoare un tânăr pentru a deveni dezirabil într-un cabinet de avocatură?

E.C.: Respectarea orei exacte, sinceritate, studiu permanent, inițiativă grefată pe o disciplină militară, loialitate, nervi de oțel.

JB: Care sunt împrejurările nefavorabile ce se ivesc, vrând-nevrând, în viaţa unui avocat pledant şi cum pot fi acestea surmontate? De exemplu, relaţia avocat-client, avocat-instanţă etc.

E.C.: Ceea ce putem numi dintr-o perspectivă „împrejurări nefavorabile”, dintr-o abordare integratoare, putem observa că sunt oportunități de a evolua profesional și uman. O abatere de la exprimarea elegantă, reverențioasă față de un judecător, sancționată sau nu, va conduce avocatul pe calea unei atenții focusate permanent, o discuție în contradictoriu cu un client asupra obiectului contractului va avea ca urmare o claritate mai mare și o explicare mai detaliată pentru o atitudine avocat-client de tip win-win.

Până la urmă, viața nu poate fi planificată, controlată, și această însușire a ei elimină rutina, blazarea, plafonarea. Poate aceasta este rațiunea de a practica avocatura până în ultima clipă de viață. Se spune că avocații „mor în birou”. Avocatura devine un mod de viață al avocaților consacrați.

JB: Ce sfaturi le-ai da colegilor tăi care doresc să îmbrăţişeze această profesie?

E.C.: Să intre în avocatură pentru a testa savoarea profesiei și, înainte de a îmbrățișa un job înrudit – consilier juridic, procuror, judecător, notar, ofițer de poliție – să știe că nu vor trăi restul vieții regretul că nu au cunoscut din interior un univers în care valoarea fundamentală este libertatea. O abordare pragmatică ar insista pe o viață de avocat încununată de o pensie de magistrat.