Pentru ediţia 2020 a Nopţii Muzeelor organizatorii au pregătit evenimente care au putut fi vizionate online. În Bihor, evenimentul care s-a desfăşurat online pe 14 noiembrie a fost premiera filmului „Locuri ale Memoriei: Lagărul, Securitatea și Penitenciarul din Oradea”, proiect al Asociației cei 40 de Mucenici, cu sprijinul financiar al Direcției Social-Comunitare din cadrul Consiliului Județean Bihor.

[eadvert]

Filmul documentar urmărește aducerea în spațiul public a unor informații, puțin cunoscute, despre dimensiunile represiunii politice din județul Bihor din perioada anilor 1945-1989. În cadrul documentarului au fost prezentate cele trei centre de recluziune din Oradea: Lagărul de Internați nr. 1 din Cetate, Securitatea din Oradea (strada Republicii) și Penitenciarul Oradea (Parcul Traian).

Evenimentul de premieră a fost urmat și de o dezbatere live la care au fost invitaţi: conf. univ. dr. Florentina Nițu, decana Facultății de Istorie (Universitatea București); părintele Cristian Borz, paroh al Bisericii Greco-Catolice din Bădăcin, custode al Casei Memoriale Iuliu Maniu; Mihai Dragomir, directorul Festivalului de Film și Istorii Râșnov; actrița Anda Tămășanu; Ana Maria Borz, studentă, și lector univ. dr. Cristina Liana Pușcaș, cercetător. Moderatorul discuțiilor a fost dr. habil. Cosmin Budeancă, Fundația Culturală Memoria.

Între zecile de mii de români care au cunoscut ororile gulagului românesc, bihorenii au ocupat un loc de frunte în această listă a suferinţelor.

Lagărul din Cetatea Oradea

La 12 octombrie 1944, localnici maghiari şi reprezentanţi ai armatei roşii sovietice înfiinţează lagărul de la Oradea. Din 1944 se trece la arestări politice. Corpul principal care găzduia lagărul se pare că a fost situat în partea de nord a Cetăţii, azi corpul E. Erau şi alte locuri din Cetate folosite în acest scop, ajungându-se la o capacitate de 2683 de persoane, se spune în documentar. Lagărul din Oradea era un loc de tranzit pentru lagărele de la Târgu Jiu sau Timişoara, dar şi punct de expediere spre URSS a etnicilor germani. Pe data de 15 ianuarie 1945 circa 799 de persoane de origine germană au fost predate autorităţii speciale sovietice, spre a fi transportate în Rusia.

În 21 iulie 1945, din Oradea este expediat un grup de 880 de saşi şi şvabi în 14 vagoane. În curtea Cetăţii se găseau 940 de persoane pentru care nu exista nici măcar loc de culcare, condiţiile fiind mizere, plin de păduchi, hrana insuficientă, fără curent iar reţeaua de alimentare cu apă insuficientă. Nu aveau baie, nu avea closete. În 1949 lagărul poartă denumirea de Centru de primire a repatriaţilor.

Securitatea din Oradea

Unul din cei mai temuţi conducători ai Regionalei Bihor a Securităţii a fost lt. col. Zeller (Cseller) Ludovic, strungar-fierar, care a rămas în memoria asupriţilor cu plăcerea de a simula execuţiile, îşi aminteşte Ioan Brazdă, trimis la „reeducare”, la Securitate.

Condiţiile de detenţie de la Securitate erau inumane, degradante, guvernate de frig, foamete şi frică. Celulele cu ciment pe jos şi igrasie pe pereţi, fără geamuri doar cu găuri de aerisire, nu aveau mai mult de 2×2 metri şi erau pline de ploşniţe, păduchi şi şobolani, îşi aminteşte fostul deşinut politic Cornel Onaca. Traian Bodea spune că în celulă erau două paturi de ciment, cu un spaţiu între ele, fără closet. „Nu ne dădea voie să ieşim la toaletă. Amândoi din celulă făceam pipi în pantofi”, îşi aminteşte Ioan Filip.

Celor închişi în beciurile Securităţii li s-a aplicat un regim de exterminare prin înfometare, frig şi izolare. Li se dădea zeamă de varză, câte o lingură de arpacaş sau fasole, o bucată de pâine şi foarte rar cartofi, spune Vasile Rus. În perioada 1948 – 1953 arestaţii primeau o singură masă pe zi, la ora 12:00. Iar apă nu se putea bea decât la cerere. „Setea e infinit mai chinuitoare decât foamea”, îşi aminteşte părintele Liviu Brânzaş, care a îndurat la fel ca şi ceilalţi deţinuţi bătăi, torturi, umilinţe fizice şi psihice.

Majoritatea anchetelor se desfăşurau noaptea. Deţinuţilor li se aplicau ochelari de tablă şi erau târâţi pe scări până în biroul anchetatorului, pe scaunul sudat în podea. Îi loveau cu bastonul de cauciuc, cu sacul de nisip, cu pumnii sau cu bocancii, sau îi ardeau cu ţigara. Celula 7 era faimoasa celulă de pedeapsă „Neagra”, un „cavou” de beton, fără pat, fără niciun fel de lumină, şi la intrarea în ea se arunca pe jos şi o găleată de apă. Acolo, două zile nu primeau de mâncare, iar în a treia zi primeau doar o gamelă cu supă.

Penitenciarul Oradea

Anchetaţii, din sediul Securităţii ajungeau la Penitenciarul Oradea. Permietrul cuprindea trei corpuri de clădire. Celulele erau de circa 3×3 metri patraţi, pavate cu beton, doar cu paturi metalice cu plasă de sârmă, fără saltele, cu ferestre mici fără geamuri, şi fără nicio sursă de încălzire, pline de ploşniţe şi şobolani. Erau câte 30 de deţinuţi înghesuiţi într-o celulă şi o singură tinetă pentru nevoile fiziologice. Mărturiile celor încarceraţi reclamă şi aici un regim alimentar slab caloric, cu aspect şi gust de lături. Unii deţinuţi apelau la greva foamei pentru a atrage atenţia asupra regimului sever de detenţie, însă consecinţele unui astfel de gest nu erau de neglijat.

Pentru a sublinia gradul ridicat de periculozitate al tinerilor, regimul comunist i-a grupat în organizaţii pe care le-a calificat ca fiind asociaţii subversive de tip fascist şi paramilitar. Organizaţia „România Independentă” şi organizaţia G4 i-a avut ca principali actori pe elevii Liceului „Alexandru Roman”, ai Şcolii Normale Române Unite, ai Liceului Industrial, ai Liceului Comercial şi ai Liceului „Emanuil Gojdu”, toate din Oradea. „Vulturii Carpaţilor” era organizaţia din care făceau parte băieţii de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş în timp ce „Avântul tinereţii” era organizaţia de fete din Beiuş.

Din miile de nume care s-au perindat în iadul de pe Criş, se numără figuri de seamă ale rezistenţei precum părintele Arsenie Boca, adus la Penitenciarul Oradea în 17 decembrie 1955, eliberat de aici în 7 aprilie 1956.

Acces la informaţii

După vizionarea filmului, părintele Cristian Borz a mărturisit: „Sunt profund impresionat de acest documentar. El valoarează mult mai mult decât numeroasele orele de cateheză și religie în care încercăm să explicăm credința. Mi-ar fi mult mai ușor să explic ce este credința după ce tinerii ar vedea acest film. În aceste locuri s-au născut sfinți”. „A fost foarte, foarte greu să mă detașez când am expus faptele, mai ales că am și filmat în beciul Securității din Oradea, unde se mai păstrau scrijeliturile deținutilor de acum 70 de ani”, a declarat actriţa Anda Tămășanu.

„Totul a pornit de la nevoia studenților mei de la Jurnalism de a avea acces la informații despre închisorile comuniste, însă nu în forma clasică, ci printr-un produs digitalizat”, a menționat lector univ. dr. Cristina Liana Pușcaș, cercetător. Filmul poate fi urmărit gratis pe site-ul www.memoriarezistentei.ro dar și pe You Tube pe canalul Memoria Rezistenței.