File din istoria pompierilor bihoreni

Incendii devastatoare din istorie

În orașul Oradea au existat preocupări și tradiții vechi în ceea ce privește prevenirea și stingerea incendiilor. De-a lungul timpului au căzut pradă focului multe case și gospodării, valori edilitare și cultural artistice, cauzând însemnate pagube materiale și spirituale. Evenimentele marcante care au ră mas de-a lungul timpului în memorie sunt marile pierderi suferite cu ocazia invaziei tătare din 1241, când întreg orașul a fost incendiat și au ars toate documentele vremii, devastarea și incendierea orașului în 1474 de către turci, asediul cetății de către răsculații conduși de Gheorghe Doja în 1514, ocuparea orașului de către turci în vara lui 1660. Locuitorii orașului au avut de luptat cu focul și în perioadele de liniște, deoarece marea majoritate a construcțiilor erau din lemn sau foloseau material lemnos, alături de alte materiale inflamabile, ceea ce favoriza izbucnirea și extinderea focului.

Desele incendii au fost determinate și de creșterea densității populației. În actele vremii este consemnat un mare incendiu izbucnit în anul 1726, când numărul familiilor sinistrate a ajuns la 30, doi ani mai târziu consemnându-se un alt incendiu de proporții care a cuprins în flăcări 25 de gospodării. Desele incendii, care produceau distrugeri mari locuitorilor oraș ului, au impus organizarea activității de prevenire și combatere a focului, stabilindu-se măsuri corespunzătoare pentru lichidarea surselor de incendii și limitării efectelor lor. Primele măsuri de acest gen au fost luate de administrația orașului în 1758. Dispozițiile date în acest an de primarul Gheorghe Constantin au creat cadrul juridic prin care în Oradea a fost introdus sistemul formațiunilor de pompieri – prin obligativitate.

Organizarea în lupta cu focul

În anul 1774, printr-un proiect elaborat de Comisia pentru prevenirea, stingerea și înlăturarea urmărilor incendiilor, au fost luate o serie de măsuri pe linia apărării contra focului pe întregul cuprins al comitatului Bihor și a fost înființată Casieria incendiilor (Casa incendiaria). Totodată, au fost date îndrumări privind folosirea și întreținerea pompelor de incendiu de care dispuneau localitățile din comitat la acea dată. Un an mai târziu, Oradea a fost împărțită în patru sectoare și au fost numiți în fiecare sector câte un inspector de incendiu, mai mulți paznici pe timp de intervenție, mânuitori de sacale, meșteri dulgheri cu topoare, zidari cu ciocane și câțiva locuitori care aveau obligația să ia parte la stingerea incendiilor cu scări, găleți, căngi. Hotărârea mai prevedea însă obligația generală a tuturor locuitorilor de a lua parte la stingerea focului cu vase pline cu apă. De la toți locuitorii orașului se percepea o taxă anuală ce se încasa de către inspectorii de sectoare și se depunea la „Casa incendiaria”, având ca scop administrarea separată a unui fond creat în scopul prevenirii și stingerii incendiilor. A existat preocupare și pentru dotarea corespunzătoare a orașului cu unelte și materiale necesare stingerii focului. Asemenea demersuri au fost făcute atât pentru așezările urbane, cât și pentru cele rurale.

Inițial, organizarea intervenției în caz de incendiu s-a bazat, de regulă , pe acțiunile meseriașilor breslași, fiecare având obligația să participe la localizarea și stingerea focului cu unelte specifice meseriei și alături de ei, participarea tuturor locuitorilor.

Primele dispoziții, au fost date pentru întregul teritoriu al Transilvaniei, au fost stipulate în Regulamentul de prevenirea și combaterea incendiilor din anul 1788, unde se stabilea că orice bărbat apt este obligat să participe la stingerea incendiilor. Printre altele, se prevedea că în satele și pe moșiile mai mari, locuitorii să aibă sarcini bine stabilite. Locuitorii trebuiau instruiți anual pe linia de pază contra incendiilor.

Reguli stricte și sancțiuni bănești 

Într-un Statut elaborat în anul 1801, au fost subliniate obligațiile ce reveneau locuitorilor pe linia prevenirii și combaterii incendiilor. Statutul interzicea să se umble cu luleaua aprinsă în curți sau pe ulițe, fumatul fiind permis numai în încăperi. Pentru contravenienți s-au stabilit pedepse în bani. A fost introdus și controlul periodic al atelierelor și localurilor publice unde se folosea focul. Într-un alt regulament, dat în anul 1817 a fost subliniată obligativitatea respectării prevederilor legate de prevenirea și combaterea incendiilor și au fost prevăzute, din nou, sancțiunile bănești pentru contravenienți. Printre altele au fost impuse restricții în ceea ce privește felul materialelor care se pot folosi la construcții. În vederea împiedicării extinderii focului, în regulament se prevedea obligativitatea plantării de arbori în jurul clădirilor și pe marginea străzilor, în fața caselor. Se mai interzicea folosirea lumânărilor în afara încăperilor de locuit. Printre prevederile regulamentului se mai stipula ca fiecare gospodărie să dețină câte o rogojină, un ciubăr plin cu apă și găleți, iar la nivelul administrației locale să fie dotate cele patru sectoare ale orașului cu câte patru căruțe de transportat butoaie pline cu apă, două scări, două căngi și șase găleți din piele. Trebuia să fie asigurată câte o pompă de apă pentru 300 de case. Starea acestor instrumente se verifica din trei în trei luni și butoaiele se completau cu apă ori de câte ori era nevoie. În caz de incendiu, vestitorul din punctul de observație, care la acea vreme era în turnul Bisericii Sf. Nicolae, anunța izbucnirea focului prin tragerea clopotelor. La acest semnal, toți cei care aveau misiuni în caz de incendiu trebuiau să se prezinte la fața locului și să actioneze pentru stingerea fo­cului. Membrii breslelor erau obligați să participe la stingerea incendiului cu unelte specifice fiecărei meserii. Astfel, lăcătușii și fierarii participau la mânuirea sacalelor, tăbăcarii, cizmarii, pantofarii, șelarii și curelarii se prezentau cu găleți din piele, dogarii și olarii cu căzi și găleți din lemn, dulgherii, rotarii și tâmplarii veneau cu topoare, hornarii cu scări și zidarii cu ciocane.

Disciplină și profesionalism

În anul 1834 a apărut o broșură tipărită în cele trei limbi uzuale În Transilvania – română, maghiară și germană, intitulata „De comun folositoare și ușor deprindere învățături despre scutitoarele mijlociri în contra parei de foc”, în care se popularizează și se recomandă un echipament de protecție pentru pompieri care se confecționa din fire de amianta (azbest), și se compunea din cămașă, pantalon, mănuși, masca și coif. Mai era și scutul, confecționat din împletitură de fire de amiantă, care se ținea în mână, în fața flăcărilor. Greutatea echipamentului nu trebuia să depășească 7 kg, ca să nu împiedice mișcarea pompierilor în timpul intervenției. Acest echipament se mai recomanda în toate locurile de muncă unde procesul tehnologic producea temperaturi ridicate. Un puternic incendiu, izbucnit în 1836, ca­re a durat trei zile, a avut urmările cele mai dezastruoase pentru istoria orașului Oradea.

Începând cu acest moment se pune și mai serios pro­blema organizării luptei împotriva focului. Astfel, autoritatea orășenească elaborează noi dispoziții privind obligațiile cetățenilor și se preocupă de procurarea de noi instrumente necesare stingerii focului și reparării celor uzate. Odată cu dezvoltarea urbanistică a orașului, nevoia de apărare a avuției materiale și spirituale a determinat găsirea de noi forme de organizare a luptei împotriva focului. Avântul deosebit al dezvoltării orașului în cei 150 de ani care s-au scurs de la eliberarea orașului Oradea de sub stăpânirea turcească (1692) până la mijlocul secolului al XlX-lea, se poate ilustra cu ușurință prin prezentarea numărului de case construite în acest interval: în 1716, în Oradea erau în total, 2.468 de case în care locuiau 19.800 de locuitori.

În urma unui alt incendiu produs în primă vara anului 1850, generalul Braunhof face o sesizare, în termeni categorici către autoritățile administrative, despre lipsurile constatate cu ocazia intervenției de stingerea focului, în care arată, printre altele, că dotarea corespunzătoare, cu instrumente specifice pompierilor dintr-un „oraș atât de mare și bogat” este greu de realizat, dar tocmai aceasta motivație trebuie să grăbească găsirea soluțiilor celor mai eficiente. În primul rând, trebuie să fie procurate mai multe instru­mente și unelte de stingere a focului, iar cei care participa la acțiuni să fie bine instruiți, să fie disciplina în rândul acelora care participa la stingerea focului și să fie respectate indicațiile date de inspectorii de incendiu.

În fiecare sector să fie numiți astfel de inspectori care să aibă o buna pregătire profesionala și simțul deosebit al datoriei. Aceste persoane să poarte semne distinctive, spre exemplu o panglica alba la pălărie sau la braț, ca toata lumea să-i recunoască și să respecte ordinele date de ei. Aceștia, ajungând la fata locului, trebuie să fie în mă sura să îndepărteze publicul curios și să organizeze urgent activitatea de stingere. În anul 1852, administrația orașului alocase suma de 800 forinți pentru procurarea de noi pompe de apa si alte instrumente de stingere a focului. Tot ca efect al propunerilor făcute de către general, se vor instituționaliza responsabilitățile funcționarilor primăriei, pe linia activității de pompieri.

Pompieri voluntari, privați și plătiți

Mai târziu, documentele vremii vor atesta că Oradea se situa printre primele orașe din Transilvania unde s-au luat masuri pentru organizarea unei asociații de pompieri voluntari și a corpului de pompieri plătiți, înzestrați fiecare cu tehnica proprie de intervenție. După anul 1860 au fost făcuți primii pași în aceasta direcție, deoarece sentimentul de umanitate și de întrajutorare a găsit răsunet în toate straturile sociale ale populației. Aprobarea definitivă a statutului de funcționare al „Asociației pompierilor voluntari din Oradea” a fost emisă la 1 noiembrie 1872, dată la care numărul membrilor înscriși era de 165 de bărbați. Scopul acestei asociații a fost intervencția promptă la stingerea incendiilor și salvarea vieților omenești și a bunurilor, fără nici o recompensă. Membru al asociației putea să devină orice cetățean care se bucura de stimă și avea comportament ireproșabil. Concomitent cu organizarea pompierilor voluntari, în anul 1872 s-a format și corpul pompierilor plătiți din Oradea, inițial cu un efectiv de 13 pompieri profesioniști.

În caz de incendiu sau alte catastrofe, aceste două formațiuni acționau în colaborare și, ori de câ­te ori era necesar, primeau sprijin din partea echipelor de intervenție ale armatei staționate în oraș. Ca urmare a extinderii și modernizării urbanistice a orașului, an de an, pompierii trebuiau să se confrunte cu numeroase incendii, care izbucneau în diferite zone ale orașului. Trebuie amintit că, între timp, alături de pompierii plătiți ai orașului, s-au mai format grupuri de pompieri privați, la marile stabilimente industriale, pe domeniile nobiliare, la mori, la depozitele de lemne și la alte edificii importante. Necesitatea coordonării profesionale a tuturor formațiunilor de pompieri a adus după sine la afilierea lor la Uniunea pentru țară a pompierilor, care în anul 1886 a fost recunoscută ca organism specializat al Ministerului de Interne. Organizarea sistematica a pregătirii profesionale a tuturor categoriilor de pompieri a început în anul 1890, prin înființarea cursurilor de instruire anuală a pompierilor.

Perfecționarea sistemului de organizare

În fața multiplelor sarcini se impunea, în mod imperios, perfecționarea sistemului de organizare a activității pompieri­lor, atât din punct de vedere al înzestrării și dotării corespunzătoare noilor cerințe, cât și al ridicării numărului efectivului de care dispuneau cele două formațiuni. În acest context, comandantul pompierilor adresează consiliului orășenesc, în 1887, un memoriu în care insistă pentru construirea unui local nou, în vederea modernizării condițiilor de lucru și de viață ale pompierilor. În urma acestei insistențe, lucrările de reconstruire și de lărgire a perimetrului cazărmii pompierilor au fost începute în 1888, fiind ridicat un turn de incendiu în curtea cazărmii și o locuință separată pentru administratorul orășenesc, care locuia în clădirea principală. Dezvoltarea impetuoasă a orașului a ridicat multe probleme și unităților de pompieri. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, perioada de maximă înflorire urbanistica a orașului, a devenit de mare actualitate construirea Uzinei de apă și a rețelei de apă potabilă. Efectuarea lucrării a fost începută în1894, iar la 1 ianuarie 1895, Uzina de apă a intrat în funcțiune. Ca urmare a acestei investiții de mare anvergură, s-au pus bazele modernizării activității pompierilor acelor vremuri, fiind împânzit tot orașul cu guri de apă suficiente și vane de secționare.

Alături de acestea, au fost construite și fântâni publice, asigurându-se astfel un debit de apă satisfăcător. Ulterior, asigurarea unei asistențe medicale corespunzătoare în caz de accidente a dus în dezbatere, la un moment dat, organizarea unui serviciu de salvare asigurat de pompierii plătiți ai orașului. La început, acest serviciu a fost asigurat de o gardă permanentă, formată din trei pompieri și o trăsură de salvare, la sediul central al pompierilor. Anunțarea cazurilor de accidente se putea face la sediul trupelor de pompieri din oraș sau la posturile de poliție care aveau paza permanentă și prin oricare din stațiile de telefoane care existau aici, alarmându-se garda de serviciu.

În concluzie, realizarea unor condiții de muncă și de viață corespunzătoare pentru pompieri a fost un deziderat permanent, care a preocupat dintotdeauna administrația orașului Oradea. De acest ideal au fost pătrunși și cei care au visat și au proiectat o cazarmă modernă, la începutul secolului XX, în locul acelei cazărmi care a găzduit până atunci, în condiții foarte modeste, pe acești păzitori ai orașului, în caz de incendiu.