La Sala Arcadia, publicul orădean a avut parte luni seara de jocul expresiv şi profund a doi iluştri actori, UNUL din Bucureşti (Marius Manole), CELĂLALT din Chişinău (Anatol Durbală). Spectacolul Teatrului „Alexei Mateevici” din Chişinău, „Eu sunt vântul”, a intrat în concursul Festivalului de Teatru Scurt din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Oradea (FITO).

Textul este semnat de dramaturgul norvegian Jon Fosse. Născut în 1959 pe coasta de vest a Norvegiei, Jon Fosse este beneficiarul a nenumărate premii prestigioase, atât în Norvegia cât și în străinătate. De la debutul său în ficțiune în 1983, cu „Raudt, svart”(Roșu, negru), Fosse a scris proză, poezie, eseuri, povestiri, cărți pentru copii și peste 40 de piese de teatru, cu peste o mie de producții interpretate și traduceri în 50 de limbi. „A New Name”, volumul final din „Septologie”, a fost finalist pentru International Booker Prize.

Textul „Eu sunt vântul” a fost pus în scenă la Chişinău de regizorul Sorin Militaru, beneficiind de scenografia minimalistă a Irinei Gurin, ilustraţia muzicală a lui Valentin Strişcov şi video design-ul creat de Cristian Oloi.

Actorul Marius Manole de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București joacă alături de actorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, Anatol Durbală, într-un spectacol despre viaţă, despre iubire, despre regăsire.

Nu ştim mai nimic despre cei doi. Sunt UNUL şi CELĂLALT, angajaţi într-un „dans” de replici care ascultă de chemarea liniștii și îndeamnă la reconectarea cu natura. Sunt doi sau feţe ale aceluiaşi personaj? Dialogul lor are loc într-o barcă. UNUL este marinar experimentat, în căutarea liniştii, departe de zgomotul lumii, dar încrâncenat totodată de întâlnirea cu sinele, o confruntare incomodă. Pentru el, ceea ce simte nu e acelaşi lucru cu ceea ce spune. „Toate lucrurile pe care le-am spus… Știu că nimic nu ar trebui spus de fapt. Însă eu trăiesc, așa că sunt obligat să spun ceva”.

CELĂLALT este un novice în ale navigaţiei. UNUL l-a convins să meargă în această călătorie pe mare care îi va oferi o experienţă tulburătoare punându-l într-o situaţie exremă. Cei doi sunt complementari în stări şi dorinţe. Sunt într-un perpetuu balans între gândul de contopire cu marea, cu natura şi nevoia de a trăi într-o lume care e, totuşi, frumoasă. „Auzi, dar viața nu e atât de rea. Nu mereu e… Adeseori e frumos să trăiești… și e frumos că vorbim și că suntem împreună…” Dar totul intră în derivă, nimeni nu mai e la cârmă, sunt în voia valurilor. „Ia cârma, te rog, mi-e frică!”, strigă CELĂLALT.

Stările celor doi sunt amplificate prin proiecţiile apei învolburate, ajungând la punctul culminant în care UNUL cade peste bord devenind una cu apa, şi cu vântul. „De ce-ai făcut-o? Pur și simplu am făcut-o. Am făcut-o pentru că eram atât de greu…”

Sensul cuvintelor poate fi mereu altul, metaforele se schimbă, înţelesurile se modifică în funcţie de perspectivă. „Unde eşti? Nu mai sunt aici, am plecat. Am plecat o dată cu vântul. Eu sunt vântul”.

Publiul orădean i-a răsplătit pe cei doi actori cu ropote de aplauze.