Copiii care creșteau în Casa de copii Beiuș erau numiți “ccbiști”. Ei însuți își spuneau așa. Ludovic Fekete, își amintește că aveau un cânt pe care îl cunoșteau toți: ’“Glasul ccbiștilor se-aude-n toată țara… Dimineața ceai, la amiază macaroane și deseară mori de foame… Casa-i viața ccb-iștilor”

[eadvert]

“Era o disciplină, parcurile din interior, cât și din exterior erau îngrijite, fiecare clasă avea un parc de întreținut, dormitoare, clase. Erau curate așa cum făceam noi elevii …Am fost acolo în perioada 1982 -1996 ,cu bune și cu rele sau neajunsuri eram uniți între noi, copiii”, și-a amintit domnul Mândruț.

Doar mâncarea nu era destulă niciodată, iar polonicul tantei Juji îi nimerea în moalele capului pe cei care făceau năzbâtii. La o populație de 12.000 de locuitori, Casa de Copii Beiuș avea 750 de locatari.

În ciuda faptului că că în timpul comunismului mulți așteptau pragul vârstei de 18 ani pentru a părăsi așezământul, ei primind atunci un loc de muncă, ulterior casa de copii i-a atras pe ccb-iști ca un magnet. După Revoluție majoratul era echivalent cu a fi aruncat în stradă. Unii au încercat să revină… Se întâmplă și acum cu un grup de foști ccbiști descoperiți printre ruinele fostului orfelinat de consilierul local Emil Popa. Acesta nu a rămas indiferent și încearcă să obțină sprijin pentru a rezolva situația oamenilor.

“La sfârșitul lunii iulie am aflat de situația critică a celor 7 persoane fără adăpost care de ani de zile trăiesc în spații din incinta fostei case de copii din Beiuș și care erau amenințați acum de iminența evacuării în stradă de către proprietari. Alături de încă 3 colegi consilieri locali și de consilierul domnului primar ne-am deplasat la fața locului, în curtea clădirii Episcopiei Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), fosta ”casă de copii”, de pe Calea Bihorului pentru a identifica o soluție de urgență la această situație.

Ne-am întâlnit cu o parte din cei care stau acolo și am văzut condițiile precare și insalubre în care trăiesc. Drept urmare am constituit un comitet de inițiativă cu scopul de a găsi o soluție atât pe termen scurt cât și pe termen lung pentru acești oameni. Toți provin de la fostul orfelinat comunist, unul din cele mai mari din această parte a țării, care în primii ani după 1989 s-a desființat.

Mare parte din cei care împlineau 18 ani ajungeau în stradă și unii au ajuns chiar să doarmă pe bănci prin parcuri sau pe sub pod. După ce clădirea în care își petrecuseră pruncia a ajuns dezafectată, cu multe spații în paragină, unii au decis să se întoarcă acolo pentru a avea măcar 4 pereți și un acoperiș deasupra capului. Situația s-a perpetuat și cei care n-au reușit să se integreze sau să beneficieze de ajutorul oferit de diverse entități, au rămas în continuare acolo până azi.

Așa au ajuns ca acum, la vârsta de aproape 50 de ani, să trăiască din nou cu teama de a dormi pe o bancă.Chiar dacă în acest moment s-a renunțat la evacuarea oamenilor de acolo, dorința mea este de a găsi o soluție permanentă pentru ei. Drept urmare am solicitat implicarea și celorlalți consilieri locali precum și a primăriei pentru a sări în ajutorul celor nevoiași”, ne-a povestit consilierul Emil Popa.

Fosta casa de copii din Beiuș, ulterior Centrul de Plasament de pe Calea Bihorului, a fost închis pe 1 septembrie 2003. Primăria Beiuş solicita atunci să-i fie transferate spaţiile în care a funcţionat Centrul de Plasament urmând ca în imobil să fie cazat detaşamentul de jandarmi, care urma să servească în Beiuş şi în 18 comune învecinate, precum şi Serviciul de Evidenţa Informatizată a Persoanei din cadrul secţiei locale de poliţie. Sala de sport şi centrala termică urmau să fie atribuite Şcolii cu clasele I-VIII “Nicolae Popoviciu”.

Bunul samaritean

Adrian Ciorna, unul dintre cei mai active beiușeni, președinte al Asociației Bunul Samaritean a avut un demers similar în anii 1993 cu cel al consilierului Emil Popa. Doar că împreună cu mama sa, doamna Maria a luat de pe stradă copii care plecaseră din orfelinat și dormeau unde apucau.

G.H., una din primele două fete luate de familia Ciorna în grijă, își amintește pentru site-ul Asociației Bunul Samaritean: “Într-o zi, mie și unui grup de alți tineri ni s-a cerut să părăsim orfelinatul a doua zi. Când am plecat, nu aveam nimic – nici haine și nici măcar o saltea pe care să dormim. Profesorii nu ne-au dat nici un sfat cu privire la ceea ce ar trebui să facem.

A fost foarte greu. Am stat pe străzi timp de 3 luni. Am început să lucrez pe ici pe colo, însă nu aveam unde să dorm. Eram un grup de tineri care locuiau pe străzi, care stăteam împreună. Și asta a continuat până când l-am întâlnit pe L.K., un orfan ca mine, care mi-a spus:“Ai auzit de familia Ciorna? Hai să te duc la tanti Ciorna.”

Când am ajuns acolo am primit niște bani cu care mi-am putut cumpăra mâncare. A doua zi, după ce am vorbit cu Adrian, m-am mutat în casa lor. Mai târziu, Mama Maria m-a învățat cum să gătesc. Am putut să stau acolo 2 ani și mi-am găsit un loc de muncă.” Asociația a avut în grijă sute de astfel de copii. “ Viața a fost dură cu acești orfani: erau aruncați în stradă la vârsta de 18 ani, existau prejudecăți în ceea ce privește angajarea lor, aveau o educație slabă și nu aveau deprinderi de viață.

Apoi am fondat un program local pentru integrarea orfanilor care avea ca obiectiv găsirea de sponsori internaționali penru acești tineri orfani pentru a-i sprijini în timp ce ei învață deprinderile de viață și acumulează experiență la locul de muncă”, spunea Adrian Ciorna. Unii orfani l-au urmat pe Adrian Ciorna la Habitat pentru Umanitate, unde beiușeanul a fost coordinator național. Ei au lucrat pe șantierele Habitat ca parte a unui proiect de angajare pe timp de un an.