În engleză se numește Remembrance Day (Ziua aducerii-aminte), în italiană este Il giorno della memoria (Ziua memoriei), în franceză La journée internationale de la mémoire (Ziua rememorării). În românește este ziua „de comemorare”, adică de „amintire împreună” a celor care au fost oameni și care nu mai sunt din dorința abuzivă a altor oameni…

Ceea ce trebuie să știm este că această zi nu este doar pentru ei, victimele Holocaustului, ci mai ales pentru noi, cei care am moștenit această lume, după ce ei nu au mai fost, respirând văzduhul mirosind a fum, pășind pe pământul acoperit de cenușă și pe gropile comune peste care au crescut copaci, în ramurile cărora ciripesc și își fac cuibul păsările.

Pe 27 ianuarie s-a eliberat lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, devenit celebru abia în 1944, când s-a decis ca cei peste 400.000 de mii de evrei unguri să fie deportați în zecile de barăci de animale, insalubre și dedicate morții lente și dezumanizării. Cei mai mulți: vârstnici, copii, bolnavi, adică cei mai fragili, au fost trimiși la selecție „la stânga”, adică la camerele de gazare. Printre cei deportați în mare grabă au fost și evreii din Transilvania de Nord, anexată la 30 august 1940 de Regatul Ungariei, aliatul Germaniei naziste, ca și Regatul României, de altfel. Evreii transilvăneni din acea felie de Ardeal, Maramureș și Partium au căzut sub incidența legilor antisemite maghiare. Unii au fost expulzați pe baza legii privind cetățenia. Alții au fost deportați în lagăre de muncă forțată și pe linia frontului (nu în calitate de combatanți). Cei rămași au fost ghetoizați și deportați la Auschwitz. La data de 3 mai, ora 17, când s-a tras zăvorul peste poarta intrării în ghetoul mare din Oradea (simultan cu închiderea tuturor ghetourilor transilvănene, ca simbol al preciziei criminale maniace), Oradea a „sărbătorit” statutul de oraș „Juden frei” (fără evrei)!

Nu toți știu ce s-a întâmplat, deși există mărturii, muzee, monumente și memoriale, activități în toată Europa, de 80 de ani încoace. Nu toți vor să știe prea multe detalii din câte s-au întâmplat, iar asta ține de sensibilitatea individuală. Alții nu vor să creadă sau resping ceea ce s-a întâmplat, iar asta ține de conștiință colectivă, educație publică, politici culturale și standarde morale acceptate. Negarea Holocaustului este o infracțiune, iar România face parte dintre țările europene (care au participat activ la Holocaustul evreilor, romilor și al altor categorii) care au o astfel de lege în vigoare.

Evreii au pierit în Holocaust în număr de 6.000.000, între care Yad Vashem, supremul for și centru de arhivare și rememorare a victimelor Holocaustului cu sediul la Ierusalim, a anunțat anul trecut că a strâns mărturii despre 5.000.000 de victime. Între aceștia numărăm cam 30.000 de evrei orădeni și din zonele limitrofe. Numere… cifre… ca cele din tatuajele de pe antebrațele celor, foarte puțini, care s-au întors și care au fost victime și martori ale suferințelor membrilor familiei și coetnicilor. Până de curând, la Oradea erau printre noi oameni cu aceste tatuaje pe antebrațul stâng, oameni care au văzut și trăit grozăvii pe care mintea nu le poate cuprinde și pe care nu le-au putut descrie de frică să nu li se batjocorească sau să li se nege suferința teribilă. Unii s-au simțit vinovați că au supraviețuit când toți ceilalți din familie au murit în chinuri absurde și fiindcă nu doreau să trăiască fără cei dragi. Alții au dus această povară imensă toată viața și orice bucurie a fost umbrită de iadul retrăirilor. Alții, încă, au așezat furtunile de memorie într-o cutie neagră, pe care au îngropat-o adânc în mintea proprie și au renăscut din propria cenușă – au ridicat o casă de la zero, au născut și crescut copii, au încercat să se bucure și să prețuiască fiecare clipă de viață. Fiecare a reacționat după puteri.

Copiii Holocaustului, fiii supraviețuitorilor, sunt încă printre noi. Ei sunt a doua generație de supraviețuitori. Nici ei nu știu ce importanți sunt pentru identitatea și istoria orașului. Unii au povești de spus, alții consideră, dimpotrivă, că nu au de spus nimic, că nu servește nimănui reluarea suferințelor, fiindcă memoria a sărit o generație, sau nu doresc să spună nimic deoarece e prea dureros și umilitor.

Vestea bună este că cei din generația a treia, nepoții celor întorși sunt dornici să-și recupereze rădăcinile. Au crescut altfel, au distanța necesară și vindecătoare a traumei transgeneraționale, în același timp au copilărit legănați și mângâiați de tatuajele de la Auschwitz, au auzit povești despre Holocaust și vor să știe mai multe. Și mai mult, generația a patra, nu doar de supraviețuitori, dar și de urmași ai populației neafectate de Holocaust (ba chiar ai martorilor pasivi) învață la școală despre Holocaust, merg la Auschwitz în excursii școlare, însoțiți de profesorii de istorie, fac proiecte de artă, de teatru, de informare și lectură din memoriile scrise și din literatura de profil. Cu ei defilăm astăzi și ne punem toată nădejdea că acești tineri, împreună, indiferent cine au fost și ce au făcut bunicii și străbunicii lor, sunt cei care vor vindeca națiunea de traumă, pe de o parte, de necunoaștere și negaționism, pe de altă parte. Ei sunt Menchen – în idiș, oameni integri, cu valori și conștiință superioară datorită cărora lumea este un loc bun. Tocmai acești copii vor aduce națiunea la maturitate, prin acceptare și (auto) cunoaștere. În memoria celor care au fost și pentru memoria noastră, ca societate.

Dr. Raluca Lazarovici Vereș

Institutul Weiss-Livnat de Cercetare a Holocaustului, Universitatea din Haifa