Entuziasmul mass-mediei este mare atunci când se pleacă într-o expediţie, un proiect mare, cu nume sonor, gen Everest sau Poli. E foarte receptivă mai ales atunci când proiectul e dus la bun sfârşit, ţinta e atinsă. Unul din momentele clare în care toţi devenim brusc mândri că suntem români, postăm şi share-uim ca şi când din totdeauna am fi fost fani, am fi ştiut despre ce este vorba. La fel de interesată devine şi în momentele tragice, când natura e mai puternică decât omul şi pune capăt luptei cu ea şi cu el însuşi, prilej de a aminti toate performanţele, de a rememora victoriile, tardiv oarecum…
Dar cum rămâne cu varianta în care munceşti un an de zile pe brânci, te antrenezi trăgând din greu spre limite pentru a fi pregătit, calculezi toate variantele, obţii finanţare, ţii cont de toate riscurile pe care ţi le poţi imagina, ai totul în faţa ta gata de ţinta finală şi trebuie să iei hotărârea: mergi mai departe cu orice risc sau renunţi şi alegi să o iei de la capăt după un alt an de muncă, de antrenamente? Nu e victoria pe care să o poţi afişa pe toate posturile, nici fatalitatea care ar aduce un alt fel de rating. Dar efortul e acelaşi, determinarea şi studierea fiecărui detaliu sunt la fel ca în cazul unei victorii. Lipseşte doar şansa de a face pasul final, cu îndoiala şi frustrarea de după.
Rută nouă în 2018
La proiecţiile din cadrul galei „Expediţia – Chemare în necunoscut” de la finalul lunii ianuarie, unul dintre invitaţi a fost alpinistul Horia Colibăşanu. Prezentase atunci „filmul” expediţiei „Everest 2017” care a durat o lună şi zece zile, prima ascensiune românească fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi. Atinsese vârful urcând pe partea de nord. Spusese atunci că în 2018 îşi doreşte să încerce o rută nouă spre vârf, fără să dea, desigur detalii.
A pornit în expediţia „Everest 2018” pe 29 martie. Partenerul de expediţie din acest an, slovacul Peter Hámor (53), i s-a alăturat câteva zile mai târziu. Pe pagina de facebook a lui Horia Colibăşanu au fost postate cu regularitate etapele expediţiei, aclimatizarea, echiparea traseului, momentele de îndoială, de tristeţe pentru prietenii pe care muntele i-a luat tribut, aşteptarea unei ferestre de 4-5 zilei de vreme bună. O parte a proiectului lor din acest an a fost prima repetare a rutei Hornbein. A doua parte nu au vrut să o dezvăluie. Despre ruta Hornbein povesteşte chiar Horia pe pagina lui de Facebook: Pe culoarul Hornbein nu a reuşit nimeni să urce din 1963, de la prima ascensiune. Tom Hornbein, un anestezist american, şi Willy Unsoeld au deschis ruta în cadrul celei mai scumpe expediţii din istorie, echivalentul de acum a 12 milioane $ aur. Ca să vă faceţi o idee, expediţia a folosit 900 serpaşi, iar pentru a transporta echipamente în Creasta vestică au avut un troliu cu motor cu benzină şi cu motor de rezervă. O adevărată expediţie mamut.”
Starea de sănătate a lui Horia şi Peter a fost bună, aclimatizarea a decurs ok, doar vremea mai trebuia să ţină cu ei. Au urcat anul acesta până la altitudinea de aproximativ 7.500 de metri. Ascensiunea finală trebuia să aibă loc până cel târziu în 25 mai când se termină sezonul de primăvară în Himalaya, perioada cu vreme favorabilă expediţiilor la peste 8000 de metri altitudine. Dar fereastra de vreme bună nu a mai apărut. Cei doi au hotărât să renunţe la ascensiunea finală din cauza riscului foarte mare de avalanşe în plăci de zăpadă. „A nins foarte mult, s-a depus un strat de jumătate de metru, apoi a fost soare puternic. S-a creat o placă de gheaţă care pluteşte pe zăpada pufoasă. Când mergeam pe ea vibra sau se crăpa. Riscul ca plăcile să se rupă şi să pornească o avalanşă era foarte mare. Dintr-o astfel de avalanşă nu ai nicio şansă să scapi. Am hotărât să renunţăm anul acesta, cu regret pentru toată munca pe traseul pe care l-am echipat, având entuziasmul de la început”, a scris Horia pe pagina sa.
Aceasta a fost cea de-a 20-a expediţie internaţională a lui Horia Colibăşanu şi cea de-a 15-a în Himalaya.
„Nu omul cucereşte muntele, ci muntele îl cucereşte pe om. Şi îi permite să-l cunoască, să îşi hrănească inspiraţia şi să împărtăşească simplitatea şi puterea naturii”, mai spune Horia punctând: „Există câteodată un moment în care nu mai ai opțiuni”.
La Oradea îl aşteptăm cu povestea „Everest 2018”. Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre expediţia din acest an şi despre performaţele lui Horia Colibăşanu, îndrăzniţi şi accesaţi horiacolibăşanu.com. Acum.
28 mai:
„Am ajuns în Kathmandu și mă bucur în fiecare dimineață că am apă la robinet. Scriu cu degetele amorțite din cauza hematocritului încă prea ridicat. Dacă aș vrea să merg la un concurs de ciclicm aș fi descalificat din cauza aceasta.
Ultima parte a expediției s-a desfășurat destul de alert, iar întreaga soartă s-a decis în mai puțin de o oră. Chiar dacă de-a lungul celor 2 luni am întâlnit tot spectrul de dificultăți, medicale, tehnice sau umane, există câteodată un moment în care nu mai ai opțiuni.
În ultimul an, și în timpul expediției, la fel ca și Hornbein acum 60 de ani, am încercat să prevăd ce ar putea să ne oprească. Știam că dacă vom fi opriți va fi ceva ce nu am putut anticipa, ceva în umbra vederii mele sau ceva foarte dramatic. Atunci când mergi într-o zonă extremă și foarte populate, ca Everest, să întâlnești oameni în agonie, morți sau în dificultate e destul de probabil. Vremea, diversele îmbolnăviri sau lipsuri de tot felul erau pe listă.
Condițiile terenului în schimb am crezut că vor fi mai simple. De obicei, dacă e gheață e foarte greu, dacă e zăpadă e mai ușor.
Când am început să punem corzile fixe, aveam un strat de gheață cu ceva zăpadă pe el, total acceptabil. Apoi a nins 50 cm, cu vânt dinspre Vest, tencuind temeinic fața noastră cu orientare Sud. Apoi două zile de soare și ne-am trezit cu o frumusețe de placă de vânt pe toată fața.
Partea de jos, de pe cei 500m de coardă fixă, s-a prăbușit noaptea, sub forma unui morman de banchize dense de zăpadă. Celebra avalanță în plăci, din care nu se scapă.
Restul a rămas agățată sus, pe cei 400m fără corzi fixe. Linia de fractură se vede bine, iar ruta trebuie să traverseze placa, la fel cum ai tăia oblic o perdea și ai spera totuși ca partea de jos să nu cadă.
După 30 de minute de căscat gura la plăcile de sus și la cele de jos din avalanșă, decidem că riscul e prea mare.
Da, știu, toată lumea zice că e mai bine să te întorci sănătos. Dar dacă vroiam să fim așa siguri că ne întoarcem sănătoși mergeam în Bali cu niște pastile de malarie în buzunar. În alpinism mai trebuie să faci și treabă, nu doar să fii sănătos. Trebuie să îți asumi niște riscuri, trebuie să îndrăznești și în final să ajungi pe vârf. Da no, de data asta ne-a fost prea frică!
Adevărul este că nu ai cum să știi cu adevărat dacă ai greșit sau ai făcut bine. Poate că există o șansă. Doar cei care au plecat cu avalanșa, au avut, e drept, doar pentru câteva secunde, certitudini. Noi ceilalți vom rămâne să ne îndoim de justețea deciziei restul timpului și nu vom știi dacă marginile de siguranță pe care le-am stabilit au fost prea mari.
Peter pare mai relaxat. Probabil și pentru că a văzut mai multe, i-au murit mai mulți prieteni și pentru că e Bunic. Vede viața cu alți ochi. Într-un sport eluziv, certitudinea și liniștea nu vin probabil din dovezi, ci dinăuntru, din pacea pe care trebuie să o facă dorința de a urca cu dorința de a trăi.
Înainte de plecarea din Nepal, suntem invitați la un prânz de Marco Confortola, un vechi prieten întors de pe Kanchenjunga. Mulți italieni, am șansa să nimeresc lângă Maurizio Folini, cel mai bun pilot de elicopter din Himalaya, autorul salvărilor cu “long line” la mare altitudine. Știe de noi, știe ce vroiam să facem. A văzut urmele pe perete. Întreabă cum am renunțat și îi povestesc. Stă și se gândește, mă întreabă ce orientare are fața noastră. Sud. Se gândește încercând să își aducă aminte. Piloții de heli sunt cei mai buni meteorologi, în afară de cunoștințe specifice, văd tot timpul tot ce se întâmplă, la fața locului.
– Pe fața sudică a Baruntse, la 6500m, nu stătea nimic. Era gheață și toată zăpadă cădea. Foarte instabil!
S-a întors și și-a continuat conversația cu Francois, ghidul din Cervinia.
Berea de pe masă s-a răcit brusc și a început să aibă gust de Piața Unirii din Timișoara. La fel cum viața începe să estompeze un eșec și să ia conturul unui nou an de antrenamente.
Sper doar să mai trăiască moș Hornbein până la anu’.
P.S.: Mulțumim Ginei pentru somonul adus pe gheață din Seattle și lui Justin Ionescu, președintele federației, care a emis maxima: ”îmi pare rău că nu ați ajuns pe vârf, dar mă bucur că nu v-ați dus pe acolo”!”
Citiți principiile noastre de moderare aici!