Sărbătoarea mai este cunoscută și cu denumierea de Ispas, după numele personajului mitic care a asistat la Înălțarea Domnului și la ridicarea sufletelor morților la Cer.

[eadvert]

Înălțarea Domnului, după cum îi spune numele, semnifică ridicarea la cer a Mântuitorului Isus Cristos de pe Muntele Măslinilor, la 40 de zile după Înviere. Din acest loc, aflat în mijlocul Apostolilor săi, le-a vorbit acestora despre cea de-a doua pogorâre a Sa pe pământ. Salutul credincioșilor în această zi este „Cristos s-a înălțat! – Adevărat s-a înălțat!”.

Sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească! Astăzi, în biserici şi la monumentele eroilor au loc slujbe de pomenire, iar la ora 12:00, clopotele bisericilor vor fi trase, în semn de recunoștință față de cei care s-au jertfit pentru neam, credință și țară!

De altfel, la slujbele din biserici sunt pomeniți eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și locurile, care s-au jertfit pe câmpul de luptă, în lagăre și închisori pentru apărarea patriei și a credinței creștine, pentru întregirea nemului, libertatea și demnitatea poporului român.

Tradiții și obiceiuri

Se spune că cei care mor în ziua de Ispas ajung direct în ceruri. Mai mult, cerurile sunt deschise între sărbătoarea Paștelui și cea a Înălțării. În această zi, femeile nu împrumută sare și nu aprind foc în casă, fiindcă există credința că astfel toată casa va vui, iar vacile nu vor mai da lapte.

În unele zone, oamenii își leagă frunze de nuc peste brâu, pentru că se spune că Mântuitorul le-ar fi purtat în momentul înălțării la Cer, iar în altele se fac pomeni și se impart pentru morți brânză, ceapă verde, pâine caldă și rachiu și este ultima zi în care se mai pot mânca ouă roșii.

Bătrânii spun că, pentru a avea recoltă bogată, semănătorile se fac până în ziua de Înălțare. Tot în această zi se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul. În unele zone oamenii se bat cu leuştean ca să fie feriţi de boli şi de rele.

Există o credinţă populară potrivit căreia cel care moare de Ispas ajunge direct În Rai. Sărbătoarea populară ar proveni din zona Transilvaniei, din Evul Mediu, când avea loc la date diferite. Când maghiarii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul şi invers.

Potrivit calculelor calendarului, o dată la 4 sau 7 ani, sărbătoarea Paştilor cădea în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba “la Paștele Cailor”, adică momentul în care caii se odihneau.