Sunt soț și soție și au aceeași specialitate: chirurgia orală și maxilo-facială. Alexandru Precup este medic primar, doctor în științe medicale și asistent universitar la Facultatea de Medicină și Farmacie a Universității din Oradea. A absolvit atât Medicina Dentară, cât și Medicina Generală la UMF „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, iar printre domeniile ei de interes se află implantologia, reconstrucțiile osoase și reabilitările orale totale.

Andrada Precup este medic specialist în chirurgie orală și maxilo-facială. Cei doi lucrează împreună în cadrul clinicii ChariSmile din Oradea și au semnat împreună și lucrări de specialitate.

Într-o perioadă în care implanturile sunt prezentate adesea drept soluția modernă pentru un dinte cu probleme, cei doi medici insistă asupra unei idei mai puțin spectaculoase, dar esențiale: implantul este destinat să înlocuiască un dinte pierdut, nu să grăbească pierderea unuia care încă poate fi salvat.

„Odată extras, nu mai există cale de întoarcere”

Un implant dentar este, simplificat, un dispozitiv din titan sau zirconiu inserat în osul maxilar sau mandibular, care înlocuiește rădăcina dintelui. Pe el poate fi fixată ulterior o coroană sau o altă restaurare protetică. Dar asemănarea cu dintele natural se oprește aici.

„Dintele este atașat de os prin ligamentul parodontal, un țesut cu un rol senzorial important. Acest mecanism ne ajută să percepem și să controlăm forțele cu care mușcăm și mestecăm. În cazul implantului, ligamentul nu mai există și nu mai beneficiem de aceeași propriocepție. De aceea, dacă dintele natural poate fi salvat și are un prognostic bun pe termen lung, salvarea lui rămâne prima opțiune”, explică Alexandru Precup.

Un dinte ajunge irecuperabil atunci când structura lui sau țesuturile care îl susțin sunt atât de afectate încât tratamentele nu mai pot oferi un rezultat predictibil. Pot conta distrucțiile coronare extinse, pierderea severă de os, traumatismele, mobilitatea, infecțiile ori imposibilitatea realizării unei restaurări stabile.

Decizia nu se ia însă doar uitându-te la o radiografie. Medicii spun că trebuie cântărite șansele reale de păstrare pe termen lung, complexitatea tratamentelor necesare și riscurile, iar pacientul trebuie să înțeleagă alternativele.

„Este una dintre cele mai dificile decizii, pentru că, odată ce un dinte este extras, nu mai există cale de întoarcere. Popularitatea implanturilor și a reabilitărilor totale poate crea impresia că extracția este soluția mai simplă, mai rapidă sau mai modernă. Nu acesta este principiul după care lucrăm. Un implant este cea mai bună soluție de a înlocui un dinte pierdut, dar un implant nu este superior unui dinte natural”, afirmă Andrada Precup.

Există, totuși, situații în care încercarea de a salva cu orice preț un dinte ar presupune o succesiune de intervenții costisitoare, cu un prognostic slab. Atunci implantul poate deveni soluția mai predictibilă. Important este ca extracția să nu fie punctul de plecare, ci concluzia unei evaluări.

Când „nu am os” nu înseamnă „nu se poate”

Nici faptul că un dinte trebuie înlocuit nu înseamnă că implantul poate fi pus imediat. Contează osul disponibil, sănătatea gingiilor și a țesuturilor din jur, starea generală a pacientului, tratamentele pe care le urmează și chiar obiceiurile zilnice.

Boala parodontală trebuie stabilizată înaintea implantului. Diabetul necontrolat poate afecta vindecarea și poate impune amânarea intervenției. Fumatul influențează vascularizația și vindecarea, iar bruxismul poate pune forțe mari pe implant și pe viitoarea lucrare. Nici implantul, deși artificial, nu este ferit de inflamația țesuturilor din jur dacă igiena este deficitară.„Sunt situații în care îi spunem pacientului: «Deocamdată, nu putem insera un implant». Asta nu înseamnă neapărat că nu va fi posibil niciodată. Înseamnă că trebuie mai întâi să pregătim pacientul și să corectăm factorii care pot influența rezultatul. Obiectivul este ca, atunci când inserăm implantul, să avem cele mai bune condiții pentru un tratament predictibil pe termen lung”, spune Alexandru Precup.

Una dintre cele mai frecvente temeri este lipsa osului. Resorbția poate apărea după pierderea dinților, în urma bolii parodontale sau a altor probleme, iar pacientul poate ajunge să audă că „nu are os pentru implant”.

Astăzi există însă proceduri prin care, în cazurile potrivite, volumul osos poate fi refăcut: adiții osoase și de țesuturi moi, regenerare osoasă ghidată, reconstrucții cu blocuri osoase sau sinus lifting în zona posterioară a maxilarului.

Planificarea modernă pornește, explică medicii, nu de la locul în care ar încăpea un implant, ci de la rezultatul final: unde trebuie să fie dinții, cum trebuie să muște pacientul și ce suport osos și gingival este necesar pentru ca lucrarea să fie stabilă. Abia apoi este construit planul chirurgical.

Posibilitățile de reconstrucție sunt mari, dar nu nelimitate. Organismul trebuie să vindece osul și țesuturile, iar o intervenție spectaculoasă tehnic nu este automat și cea mai bună alegere pentru pacient.

„Chirurgia oro-maxilo-facială ne permite astăzi să abordăm situații anatomice extrem de dificile. Putem reconstrui volume osoase importante și putem crea condiții care în trecut nu erau posibile. Dar chirurgia nu poate elimina biologia. Limitele sunt date de organismul pacientului, de riscuri, de predictibilitate și de raportul dintre complexitatea tratamentului și beneficiul real. Uneori, cel mai bun plan nu este cel mai complex, ci acela care oferă un rezultat funcțional și estetic bun, cu un nivel de risc justificat”, explică Andrada Precup.

Aceeași prudență îi face pe cei doi să privească implantul nu ca pe o „piesă” care rezolvă automat o problemă, ci ca pe o etapă a unui tratament mai larg. Mai întâi trebuie stabilit dacă dintele natural chiar nu mai poate fi păstrat. Apoi trebuie creat mediul în care implantul să se integreze și să poată fi întreținut în timp.

Pentru pacient, concluzia este mai simplă decât limbajul chirurgical: dacă un dinte poate fi salvat cu șanse bune, merită păstrat. Dacă nu mai poate, implantologia modernă oferă soluții tot mai sofisticate. Dar între cele două nu ar trebui să decidă moda, graba sau promisiunea unei proceduri rapide, ci prognosticul medical pe termen lung.