Cel mai sudic punct al Greciei – Creta şi ultra-fotografiata Santorini au fost insulele ce ne-au fost hărăzite să le explorăm. Azi, vă voi scrie cum mi s-a revelat Creta:
Am aterizat într-o zi însorită (cum altfel) la Heraklion, capitala Cretei. Aeroportul purta numele lui Nikos Kazantzakis, faimosul autor al şi mai cunoscutului roman „Zorba, grecul”. Un roman care, o recunosc în gura mare, m-a fascinat acum mulţi ani, atunci când l-am citit.
Ţara lui Zorba mi s-a arătat aşa cum mă aşteptam s-o facă. Cu de toate. Mare şi munte. Plaje largi şi nisipoase, dar şi golfuri îmbrăţişate de stânci spectaculoase. Faleze generoase, contrastate de drumuri înguste de munte, ce duceau spre sufletul Cretei, întruchipat de ţăranii munteni, cărora li se aplică doar legea făcută, înţeleasă şi respectată doar de ei: Legea satului.
În Creta am făcut cunoştinţă şi cu mitologia. Peştera în care, zice-se, s-ar fi născut prea-măritul Zeus, ni s-a dezvăluit şi nouă. Nu înainte să sorb un suc de portocale adevărat, stors chiar în faţa mea. Un suc de portocale cum nu-mi aduc aminte să fi băut. Şi, chiar dacă cretanii cresc portocalii aşa cum creştem noi merii, un pahar cu această licoare tot a costat 2,5 euro. Dar nu regret niciun cent.
Sub peştera lui Zeus, în bătaia soarelui de munte ni se deschidea un platou dominat de muştariul spectaculos al culturilor de cartofi. Un semn al distinctiv al Cretei sunt morile – cele prin care veneţienii i-au învăţat cum să extragă apa din pământ. Azi, nu mai au nevoie de ele. Dar au rămas acolo, cu miile, decorând în mod fericit peisajul deja spectaculos.
Despre cretani, am aflat că până de curând aveau un stil de viaţă patriarhal, în care bărbatul e bărbat iar femeia e supusă. Iar aceste obiceiuri se păstrează şi azi la sate. De la Cristina – ghidul nostru turistic – am aflat că până de curând doar bărbaţii munceau, femeia având doar rolul de a ţine casa. De aceea, cretanilor li s-a dus vestea de bărbaţi macho, cu amanta de rigoare la rever. Mari cuceritori, mai ales ale turistelor – în special românce şi rusoaice – iubitoare ale sângelui fierbinte cretan.
În Creta cămaşa este obligatoriu neagră, iar cuvântul de ordine este „Siga, siga”. Adică, „încet, încet”. În Creta timpul trece altfel. Nimeni nu are nevoie să se grăbească. Doar acolo s-a născut Zeus, fiul lui Cronos…
Pentru mândrii cretani, insula lor nu e înconjurată de Marea Mediterană, ci de Marea Cretei…
Tot în Creta băutura se cere savurată doar în prezenţa mâncării sau măcar a unei mici gustări. Vizibil cucerită de Creta, Cristina, ghidul nostru, este acolo acasă de ani buni. Şi a ţinut să ne spună că nu a văzut niciodată un cretan beat. Deşi în Creta se bea şi se petrece pe săturate. Aşa cum aveam să constat pe propria piele în ultima seară. Bucuros m-am lăsat antrenat în exuberanţa cretanilor. Pofta lor de viaţă s-a întâlnit la jumătatea drumului cu temperamentul meu. Pe undeva, seara cretană a fost pentru mine ca o întâlnire cu nunţile de odinioară din satul românesc, cu mâncăruri simple, dar gustoase, cu vinul curgând valuri şi cu dansuri îndrăcite parcă fără un final definit.
Negrul, albul şi roşul domină costumele populare ale cretanilor. La fel ca în costumele tradiţionale ale românilor, alea vechi, înainte ca modernismul şi tradiţiile altora să ne impregneze straiul popular.
Dansul cretan ce ni s-a dezvăluit într-un sătuc de munte mi-a părut, însă, suprarealist. Am văzut cretani dansând cu masa-n gură. O masă din lemn. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, peste masă au pus şi scaune. Şi le-au dansat pe toate în gură.
Un cretan trecut de 60 de ani a reuşit să mai surprindă asistenţa românească cu încă un număr ca de circ. A aşezat pe masă o sticlă de vin. Peste sticlă a pus un păhărel umplut cu vin. Iar peste păhărel s-a urcat chiar el! Ajutat de ai săi să urce, omul s-a debarasat de ajutoare. Apoi, cu un pahar de vin în mână, într-un echilibru incredibil, le-a urat cu ton imperativ admiratorilor şi, mai ales, admiratoarelor din sală: „Yamas!”. A fost cuvântul ce a răsunat de atâtea ori în seara noastră cretană, umplând văzduhul de bună-dispoziţie. A fost sunetul ce a încins atmosfera, expresia care nu trebuia tradusă, pe măsură ce sticlele cu vin erau dezgolite de… conţinut, pe mesele „căminului cultural” ţărănesc din înălţimile sufletului cretan.
Când mă simţeam deja adoptat de ţara lui Zorba, legea timpului m-a adus la ordine, subordonându-mă condiţiei de muritor, de care mai că uitasem. O rocă puţin prea înaltă i-a reamintit spiritul meu proaspăt coborât din înălţimile Cretei că gravitaţia nu iartă niciun pământean. După ce înaintasem în pas săltat spre Creta lui Zorba, iată că mă întorceam spre vatră cu o aripă frântă. Înfocatele dansuri ale lui Zorba dinainte cu o seară fuseseră înlocuite cu un dans în care nu mă mai recunoşteam. Unul dureros de… vânăt.
Citiți principiile noastre de moderare aici!