Încătuşat la 15 ani

Dureroasă, greu de făcut. Greu de acceptat.

O confesiune făcută peste timp, la distanţă de zeci de ani, provocată practic de tânăra generaţie care nu percepe atrocităţile anilor 50. Şi pe lângă toate acestea e o radiografie a atrocităţilor societăţii comuniste. Aflat la un congres al Asociaţei Foştilor Deţinuţi Politici, beiuşeanul Traian Bodea dă piept cu nişte tineri care cred că foştii deţinuţi politici sunt doar nişte beneficiari ai vremurilor de acum. Aflat cu alţi colegi la o masă, lui Traian Bodea i se cere să spună, pentru tânăra generaţie, ce a trăit, arestat fiind, la 15 ani, de regimul comunist. E resortul care declanşează pornirea de a scrie „Adolescenţi în zeghe ”, carte lansată de autor la Oradea, iar apoi acasă, la Beiuş. Un demers, catalog, de însuşi autor, drept unul copilăresc: într-un noapte se retrage în podul casei şi pe foile unui bloc de desen face manifeste pentru susţinerea revoluţiei maghiare din octombrie-noiembrie 1956.

Faţă-n faţă cu călăul

Acest gest împreună cu un discurs pe aceeaşi temă în amfiteatrul Colegiului „Samuil Vulcan” din Beiuş îi răpesc copilăria. Traian Bodea este săltat întro dimineaţă din sala de clasă. Anchetele, bătăile crunte, tortura pshihică- i se spunea că mama- cardiacă se simte din ce în ce mai rău, iar tatăl îşi va pierde locul de muncă din cauza lui, hrana ca pentru animale sunt situaţii incredibile la care este supus adolescentul. Peste 40 de ani, l-a întâlnit pe unul dintre călăi, cel care îi arsese încheieturile cu ţigara, pe o stradă din Oradea. Era fostul locotenenet major Eugen Lăcătiş. Nu mai simţea nici măcar ură faţă de acest om, ba mai mult, Teodor Bodea spune că „reîntâlnirea cu el mi-a produs o anumită bucurie. În primul rând că n-am simţit fiorul fricii în momentul când mi-a apărut în faţă. A fost însă şi ceva mai puternic, care m-a invadat imediat: constatarea că am nimic comun cu el, că ceea ce ne-a adus cândva unul lângă altul nu ne leagă, ci ne desparte pentru totdeauna, chiar dacă am fi condamnaţi să trăim împreună pe o insulă pustie. Întâmplarea nefastă trăită cu mulţi ani în urmă, lumea acea ciudată din subsolul securităţii, nu lăsaseră urme pe fiinţa mea dinăuntru. Pe dinafară îmi rămăseseră, şterse, câteva semne de la ţigările domnului Lăcătiş ”.

Ca în Kafka

În capitolul „Procesul”, imaginea copilului de 15 ani care abia pe holurile tribunalului militar conştientizează că „voi fi copleşit de o mare nenorocire, stând stinger pe laviţa de lemn, cu servieta plină de manuale şi caiete aşezată pe genunchi, cu mâinile încătuşate deasupra ”, simţindu-se vulnerabil şi cumplit de singur e de natură să cutremure orice conştiinţă. Mai puţin pe cea a judecătorului său. Atmosfera este ca în Procesul lui Franz Kafka, Traian Bodea asemenea funcţionarului Joseph K. încearcă să-şi evalueze vina, să înţeleagă de ce un judecător ar condamna un copil la 3 ani jumătate de închisoare. „Condamnarea mea echivala cu trimiterea în infern ”, spune Traian Bodea, care crede că merita măcar să fie trimis în purgatoriu, acolo unde există suferinţă, „dar purifică şi nu e răzbunare fără altă finalitate decât chinul pe toate planurile. Procesul lui Traian Bodea a fost o comedie de prost gust, finalizată cu o aspră condamnare. Dimensiunile tragicului momentului sunt date şi de prima imagine pe care o vede arestatul Traian Bodea, „un individ extrem de periculos pentru ordinea socială din Republica Populară Română”, când intră în sala de şedinte: pe tatăl său care o ţine după umeri pe mama sa, privindu-l îngroziţi şi plângând. Avea să fie încadrat la articolul 327 din Codul penal, agitaţie publică, cu circumstanţe agravante. „Am înţeles, mult mai târziu, că întreaga lume întemeiată de comunism putea fi plasată în spaţiul absurdului ”, e concluzia autorului. Pledoaria lui Traian Bodea consternează audienţa: face trimitere la Nicolae Bălcescu care la 19 ani e condamnat la trei ani fiindcă a participat la un complot împotriva domnitorului. După un an a fost eliberat. Adolescentul nu ezită să spună că e conştient că, 100 de ani mai târziu, va primi pedeapsa maximă pe care o va executa în înttregime, şi nu pentru un complot, ci fiindcă şi-a susţinut nişte idei. „Perioada petrecută în închisoarea Oradea este descrisă în aproximativ treizeci de pagini în care Traian Bodea povesteşte întâmplări descrise foarte frumos, trecând de la prezentul zilelor trăite la amintirile din libertatea de dinaintea arestării sau la ceea ce a urmat după redobândirea libertăţii. Adesea punctează şi ceea ce a trăit după decembrie 1989, amintirile din închisoare fiind liantul de bază al evenimentelor vieţii sale şi, uneori, declanşând interesante reflecţii filosofice sau chiar imagini faustiene: „Aş fi dat oricât pentru un colţ de pâine uscată şi mi-aş fi vândut sufletul pentru o bucată de slănină, dacă aş fi găsit un diavol cât de mic în celulă. Din păcate, nu vedeam nici măcar muşte; ar fi murit de foame şi de frig”, consemnează profesorul Teodor Rif.
Închisoarea de la Aiud în care ajunge este dintre cele mai grele din România. Drumul până acolo e descris în capitolul „Cu duba spre alt colţ al infernului”,Acolo, viitorul profesor de limba română învaţă poeziile lui Radu Gir şi Nichifor Crainic cu care un timp a fost vecin de celulă. Perioada de la închisoarea de minori din Cluj, la Ocnele Mari sunt alte momente pline de tensiune prezente în carte. „În acest text narativ nu trebuie uitat cititorul – receptorul, mesajului transmis, căruia îi spunem sănătate după vechea formulă: «Lectoribus benevolis salutem! », spune profesorul Teodor Rif.