– Sebastian Lupu, Omul Oamenilor, ce ai mai făcut în ultimul timp de când nu am mai discutat?

– Activitatea mea este diversă. În general nu am o secundă liberă. De curând am avut spectacolul cartiabil „Români pentru români, frate pentru frate” la Sala Dalles din Bucureşti, care nu s-a făcut neapărat pentru a strânge bani, ci materiale pentru oamenii din Broşteni afectaţi de inundaţii. Ei nu de bani aveau nevoie, ci de o clanţă, de un acoperiş, de o ţiglă… A fost un spectacol interesant, frumos. Controversat la un moment dat. Şi eu am zis de la început: ok, vin, dar să nu fie confiscat politic, indiferent de care parte. Eu am refuzat absolut orice apartenenţă politică. Având peste 2 milioane de urmăritori, toată lumea mă vrea. Iar eu nu vreau să îi dau. Ei nu de asta mă urmăresc pe mine, ca să îi vând după aceea. Mi se pare o responsabilitate mult prea mare să îi îndemn eu pe ei în ce parte să voteze. Nu mi-aş putea în viaţa mea permite să spun: votează cu ăla.

– Dar recomandări faci?

– Am avut o situaţie interesantă când aveam teatrul de club, de fapt îl mai am dar nu mai joc aşa mult cu el, aproape deloc. La un moment dat a venit un tip şi mi-a spus: am un spectacol, nu mă ajuţi să îl distribui? L-am distribuit gândit că fac un bine, dar după vreo trei săptămâni, la club unde jucam vine un tip şi îmi spune: ştiţi, am fost la spectacolul pe care l-aţi recomandat dumneavoastră, dar e o prostie de nu e adevărat, toată seara mi-a stricat-o! Şi atunci mi-am dat seama că n-o să mai recomand nimic din ceea ce nu cunosc. Pe asta m-am axat pe reţelele sociale: tot ce recomand cunosc.

– La ce alte evenimente ai mai fost invitat să participi?

– Sunt onorat să am o seară de poezie în cadrul Festivalului naţional de romanţe „Crizantema de aur” care va avea loc în 17-19 octombrie. Am fost chemat şi am intrat în galeria actorilor mari ai României care au acolo o seară de poezie. O să am o seară de poezie eminesciană, vreo 7-8 poezii, împreună cu un intrument special. E o onoare mare care mi s-a făcut. Mă duc şi în Anglia, la Londra, la „Secretele comunicării”. Le voi spune românilor de acolo cum folosesc instrumentele profesiei mele – vorbire, mişcare, mimică – pentru a comunica mai deschis. Omul, după ce se deschide, comunică foarte uşor, problema este până sparge gheaţa. Am fost şi la foarte multe podcasturi. Ultimul a fost la „Celebru şi părinte” al lui Marius Gheorghiu. Eu nu cred în parenting. Cea mai mare vacă de muls, găină cu ouă de aur pe care au găsit-o ăştia e să dea sfaturi de cum să-şi crească oamenii copiii. Dar tu nu ştii să creşti copilul meu! Nu ai cum! Singurul care poate să facă treaba asta este părintele, şi cel care asta e profesia lui: educatorul sau profesorul. Un om îşi dă în medie şase ore pe zi copilul pe mâinile profesorului.

– Vei primi o distincţie deosebită luna asta. Despre ce este vorba?

– Da, voi primi în 25 octombrie Crucea de Merit (Cross of merit) la Balul Comunităţii Arădene, organizat de asociaţiile Europeanul şi Ordinul Suveran Templier Sfântul Martin. Este un eveniment aflat sub Înaltul Patronaj al Ambasadei Franței în România. Distincţia scrie că este acordată în semn de „profundă recunoaștere pentru promovarea valorilor teatrului și ale dialogului intercultural, precum și pentru prestigiul cultural și comunitar pe care l-ați consolidat prin prezența dumneavoastră publică și activitatea de formator de imagine”. E cel mai înalt ordin al lor. Se acordă anual şi au doar maxim 200 de dat în total.

– Mi-ai spus că vei merge şi la Bruxelles şi la Luxemburg. Cu ce ocazie?

– Acolo se va întâmpla ceva interesat. Noi am făcut o comedie foarte frumoasă, „Vasile şi naveta spaţială”. E o comedie SF absolut adorabilă. E vorba de un sat în care toţi sunt Vasile, iar fetele sunt Vasilica. Vasile Stângaciu, Vasile Popa, Vasile Primarul, Vasile Învăţătorul… Fiind un sat în ţara prunelor, ei au Ziua lui Vasile, în care se sărbătoreşte pălinca. Fiecare aduce pălinca pe care o produce şi se laudă cât e de bună. Ideea este că dacă ratezi pălinca, în momentul acela devii Gogu, nu mai eşti Vasile. Sunt doi Gogu: Gogu Poliţistul, şi Gogulică, ajutorul lui. Şi mai sunt ceva copii gogi prin sat. Filmul începe când moare primarul şi porneşte lupta pentru postul de primar.

– Tu ce rol joci în film?

– Eu sunt Vasile Depanatorul, care tot ce repară e lucru prost. Tot ce face, face pe dos. Nevastă-mea e Vasilica Coafeza, jucată de Paula Chirilă. Ea încurcă părul la toate clientele, pentru că eu îi repar lucrurile. La un moment dat, îi pun un ceas de presiune pe cazan la Vasile Învăţătorul, care candidează şi el la funcţia de primar. În ziua în care îl îngropăm pe Vasile Primarul, explodează cazanul. Iar Ziua lui Vasile urma peste două săptămâni şi el nu mai apuca să îşi facă pălinca. Logic, se transforma şi el în Gogu. Trebuie să îi fac rapid rost de alt cazan, aşa că mă apuc să îi caut materiale de cupru. Între timp, aterizează o navetă spaţială cu un extraterestru mic, foarte simpatic, verde. De machiaj s-a ocupat Aida Caefer, cu experienţă în producţii precum X-Men, Avatar 2, Godzilla, Marvel sau Star Trek, iar soţul ei, Wes Caefer, s-a ocupat de efectele speciale. Filmul se va lansa în cinematografele din România în 19 decembrie, dar înainte vom face o lansare în Bruxelles şi Luxemburg, de Ziua Naţională a României.

– Şi ce se întâmplă cu extraterestrul?

-Naveta spaţială vine să distrugă pământul. Dar ăsta micu e un extraterestru mai prost. Până la urmă extratereştrii vor să îl distrugă şi pe el, cu tot cu Pământ, pentru că n-a raportat bine. El are o bilă cu care tot vorbeşte. El nu mai poate să plece pentru că şi-a pierdut energia, şi va trebui să fie transformat într-un om ca lumea să nu se sperie de el. Şi pentru că se apropie Ziua lui Vasile, extratereştrii văd un afiş cu Văru’ Săndel, care vine să cânte la eveniment. Ei cred că e un mare şef şi îl transformă pe ăsta micu’ în Văru’ Săndel. Pe lângă încurcătura asta, intervin apoi tot felul de probleme şi cu Gogu Poliţistul, jucat de Ion Grosu, care vrea să fie primar. La final eu sunt un fel de Tom Cruise, salvez cumva planeta prin tâmpeniile mele. E o comedie drăguţă, o comedie cu umor de calitate, în care nu se încearcă să se scoată umorul cu orice preţ. Este a doua mea colaborare cu Papa Pictures, respectiv Alin Panc şi Alexandru Pop (Văru’ Săndel), după filmul „Transilvanian Ninja”. De altfel, eu cu Alin Panc am fost coleg de an la facultate. Sandu (n.r. Alexandru Pop) era mai mare decât noi cu un an.

– Voci pentru desene animate mai faci? Eşti cunoscut pentru voci ca Dexter, Doc Croc din Simsala Grimm, sau Pokemon.

– Eu mi-am promis de multă vreme că în momentul în care voi ajunge foarte cunoscut şi mulţumit de ceea ce am făcut, îi voi lăsa pe cei tineri să facă asta. Aşa e logic, aşa e normal. Vocile mele există peste tot, sunt ascultate, dar sunt generaţii noi care trebuie să vină acum să facă asta. Nu mai fac voci, nici nu mi-e dor de ele şi nici nu mai e aceeaşi atracţie ca înainte. După pandemie toată chestia asta se face acum într-un fel mecanic. Nu mai sunt ambiţiile de dinainte şi nu mai e la fel de intens. Noi am fost prinşi în studioul de la Oradea la un moment dat, o perioadă de două săptămâni în care am stat 20 de ore pe zi. Adică de la 6 dimineaţa, până la 2 noaptea. Nu mai sunt poveştile alea frumoase, nu mai sunt desene ca Dexter, Pokemon, Simsala Grimm, Camp Lazlo, care erau nişte seriale foarte bune, cu multă „carne”. Dar nici nu judec desenele de acum. Ele sunt cele mai potrivite pentru vremurile pe care le trăim.

– Spune-mi cum lucrezi într-un astfel de studio?

– Depinde al câtelea eşti. Mie întotdeauna mi-a plăcut să fiu primul care înregistrează, să am sunetul original. Am personajul, am filmul, am un „take” de 30-40 de secunde în care îţi vin rândurile ca la prompter şi auzi personajul original, iar tu trebuie să vorbeşti după el, în sincron. Eu şi Richard Balint am ajuns la o performanţă rară şi de-asta noi lucram cel mai repede acolo. E o chestie pe care a dezvoltat-o creierul, pentru că nu cred că există o tehnică pe care să poţi să o aplici. Pe mine chestia asta m-a ajutat foarte mult în clipuri. Deci: ai la un moment dat 60.000 de litere, din care la un ritm extraordinar de bun se lucrează cu 6000 de litere pe oră, asta după ce ai deja vreo zece ani de experienţă. Asta înseamnă cam zece ore non-stop ca să termini. Dacă poţi să rezolvi într-o zi, eşti tare! Dacă nu, vii ziua următoare şi mai ai 60.000, la care se adună ce ţi-a rămas de cu o zi înainte.

Cum se lucrează? Stai să asculţi o dată, îţi dai seama cum e textul, şi îţi dai seama dacă traducerea e mai scurtă sau mai lungă decât originalul, depinde de traducător. Atunci stai şi îl aranjezi şi nu mai termini 6000 într-o oră ci termini 3000 sau 4000. De problema asta ne-am lovit destul de des. Şi atunci, creierul a dezvoltat o super putere, dar numai pentru filme în limba engleză. La franceză, japoneză sau turcă nu. Oricum 95% erau în engleză. Vedeam textul, îl fotografiam, începea ăla în engleză, şi ne dădeam seama, eu şi Richi, după cum vorbea şi după accent, dacă o să termine mai repede sau mai târziu textul. Şi atunci, în timpul ăla condensam propoziţia şi tăiam cuvintele ca să încapă la fix. Nu pricepeau cum facem. Dar asta s-a întâmplat în 20 de ani de experienţă, ca să reuşeşti să termini mai repede treaba. Iar personajele sunt foarte bune, şi bine făcute, cu multă dragoste. Cumva, omul este o fiinţă super adaptabilă. Îşi dezvoltă nişte abilităţi pe care nici nu credea că le poate avea. Asta mă ajută foarte mult la ceea ce fac acum.