Interviu Adrian Donisanu, artist naiv

Sperăm ca universul chagallian pe care-l veţi întâlni la expoziţia organizată de Asociaţia Artiştilor Naivi din România la Sinagoga Neologă Sion din Oradea să vă rămână în memorie.

-Jurnal bihorean: Cine este Adrian Donisanu şi cum a ajuns el în arta naivă ?

-Adrian Donisanu: M-am născut acum 59 ani, adică în secolul trecut. Cred că din cauza asta sunt şi foarte dezinvolt în relaţia mea cu timpul, datorită apartenenţei mele la două secole diferite. Am încercat toată viaţa să mă identific cu ceea ce cere societatea de la un om: am fost mecanic auto, visător, călător, dar sufletul meu se întorcea mereu la pictură. Acum mulţi ani, mi-am dat seama brusc că arta este singurul drum potenţial pe care mai pot să merg spre înainte. Am fost norocos şi de profesori foarte buni în acest domeniu, mai ales în arta naivă, unde l-am întâlnit pe Ioan Măric, de la care am învăţat multe.

-J.b.Lucrările dumneavoastră au un soi de… atmosferă chagalliană, induc o reverie întrucâtva atipică artei naive contemporane româneşti.
-A.D.Îmi place să fiu diferit, încerc să construiesc un stil propriu, iar visul, alegoria, obiceiurile populare stilizate, îmi oferă un material amplu, din care pot să fac multe. Mă joc mult cu timpul, în pânzele mele. Este un privilegiu.

-J.b. Deşi diferite, tablourile dumneavoastră au elemente comune :culorile foviste, vacile omniprezente, oamenii care plutesc, florile şi toate par să vorbească despre reverie, delicateţe, aventură. Din ce colţ al imaginaţiei vin aceste imagini ?
-A.D. Când am început să pictez am fost atras pe rând de figurativ, peisaj, ba chiar cubism. Am simţit însă mereu că am nevoie să aduc în lucrările mele tot oniricul în care mi se scaldă gândurile. Eu, şi când merg pe stradă, am darul de a vedea nori ca de vată de zahăr, oameni ca nişte păpuşi Matrioşka, care conţin alţi oameni mai mici şi mai surprinzători, tot felul de imagini pe care vreau să le transpun pe pânză. Pentru asta, pentru aşezarea pe pânză, am imaginat personaje aproape ireale, cu anatomii familiare dar care sugerează totuşi o alură puţin… nepământeană, ca nişte iele masculine şi feminine. Când am găsit acest limbaj artistic, când am definitivat o anumită expresie plastică, m-am simţit ca şi cum am ajuns la liman, este ceva ce n-aş vrea să mai schimb.

-J.b.Cum arată o zi din viaţa pictorului naiv Adrian Donisanu ?
-A.D. Am o soţie care mă înţelege, zeci de pânze goale şi alte câteva zeci începute, la care lucrez alternativ, prin rotaţie, după zona de interes din lucrări sau după starea de spirit. Încerc să fac şi alte lucruri, treburi casnice sau diferite comisioane inerente, dar cât se poate de expeditiv, ca să-mi rămână timp de pictat şi de visat. Soţia mea este cel mai aprig susţinător al meu, şi primul şi cel mai competent critic de artă. Studiez cât pot, citesc mereu noutăţi despre artă, expoziţii, biografii, articole de presă. Jumătate din an locuim în România, iar cealaltă jumătate în Franţa. Pictez şi aici, dar şi acolo.

-J.b.Cum iau naştere tablourile dumneavoastră ? Cât timp vă ia să faceţi un tablou ? Dacă inspiraţia apare la miezul nopţii vă treziţi să lucraţi, de exemplu ?
-A.D. Cum ştiţi deja, dacă realitatea mi se pare fadă, mă joc suprapunând elemente fantastice peste ea. De aceea în tablourile mele personajele de cele mai multe ori parcă plutesc, levitează. Aşa se comportă oamenii fericiţi. Eu aşa îmi imaginez, deci tablourile vin de la sine. Pot să termin o lucrare într-o zi sau într-o lună, depinde de multe lucruri. Uneori simt că îi lipseşte un element, pentru a fi completă, aşa că o mai las până descopăr acel „ceva” necesar.

-J.b. Alegeţi trei dintre cele mai dragi tablouri şi spuneţi-ne povestea lor.
-A.D. N-o să le pot localiza cu claritate într-un areal temporal sau geografic, căci sunt mii de tablouri pe care le-am creat în 35 de ani de activitate, dar am încercat să încadrez simboluri în lucrările mele, simboluri care îţi arată clar că eşti într-o poveste. Odată ce intri în tablou totul devine posibil, permis. Una dintre lucrările dragi este „Timpul”, care spune povestea unei familii, cu munca şi viaţa ei, privitorul trebuie să-şi dea seama după simbolistica lucrării. Altă lucrare dragă mie este „Rădăcini”, o temă despre portul şi satul meu. A mai rămas o alegere, e uşor să nominalizez: „Poarta satului”. Tot satul meu şi toată copilăria mea e acolo, în această pânză de dimensiuni mari, „Poarta satului”.Tot timpul am crezut că poţi să te joci şi dacă eşti “om mare”, că în artă dacă eşti ludic nu înseamnă că eşti şi neserios.

-J.b. Cum aţi ajuns să expuneţi la Oradea ?
A.D. Sunt membru al Asociaţiei Artiştilor Naivi din România, o organizaţie foarte puternică dar şi prietenoasă, care se ocupă foarte activ de arta naivă contemporană şi unde mă simt ca acasă. Particip în fiecare an la cel mai important eveniment dedicat artei naive contemporane româneşti, Festivalul Naţional de Artă Naivă de la Oradea. Asociaţia şi preşedintele ei, dl. Mircea Stroe, probabil cel mai bun organizator de evenimente dedicate artei naive, mi-au organizat şi această expoziţie personală, prima din România. Îmi place ce fac, sunt foarte dedicaţi, şi aş sfătui pe orice artist naiv care se respectă să caute să devină membru al asociaţiei, căci merită. Am donat de fiecare dată lucrări asociaţiei şi voi face acest lucru în continuare, gest pe care sper să-l văd multiplicat şi de ceilalţi artişti naivi din România, pentru că numai aşa vom reuşi să avem un Muzeu al Artei Naive, să rămânem peste ani în memoria colectivă. Noi suntem trecători prin viaţă şi, după ce nu vom mai fi, decât să se împrăştie toate, mai bine este ca lucrările noastre să facă parte dintr-o colecţie publică, să poată fi văzute de cât mai mulţi oameni.