Orădeanca a trăit recent o experiență inedită printre refugiații din Siria, Irak, Iran, Afganistan, Kuwait, Congo, Etiopia, Eritreea, în zona Katsikas, Grecia, acolo unde a fost ca voluntar. La Asociaţia „Ajungem MARI”, Andreea Maria Lupu ajută copiii instituţionalizaţi să navigheze mai uşor prin viaţă.

Cum era o zi din viața ta acolo?

Andreea Maria Lupu: Pe la şapte şi jumătate dimineaţa suna alarma, iar eu mă „scurgeam” din pat spre bucătărie. O nouă zi de voluntariat alături de echipa Refugee Support Europe. Un nou mic dejun cu avocado şi combinaţii euro-indiene insolite.

Priyal şi Priyanka, din Bombay, dragele mele colege de apartament şi muncă, nu erau nici mai mult, nici mai puţin decât doi bulgări de energie, gata oricând să electrizeze atmosfera. Cu tricourile Refugee Support Europe pe noi şi gentuţele-n spinare, întindeam pasul spre staţia de autobuz, traversând centrul zumzăitor al Ioanninei – un oraşel de munte din nordul Greciei.

Când ne urcam în autobuz, spuneam „Yassas”, adică „Salut” în greacă. Până în Katsikas, drumul dura cam 15 minute. Coboram în staţia din dreptul cafenelei La Piazza, unde ne aşteptau celelalte tricouri albastre. Orice zi de lucru debuta cu această întâlnire organizatorică unde John, coordonatorul, ne distribuia sarcinile din ziua respectivă: magazin, depozit, recensământ, plicuri sau activităţii cu juniorii.

Care era misiunea ta acolo?

A.M.L.: Până la finalul experienţei, am gustat câte puţin din toate, dar în mare parte mi-am petrecut timpul în magazin şi alături de copii. După ce puneam ţara la cale şi dădeam gata cafeluţele de dimineaţa, ne urcam în maşini şi o luam spre Tabăra de refugiaţi Katsikas, un loc ce adăpostea atunci 500 de persoane, acum ajungând la un număr de 1.000, datorită evacuării insulelor greceşti dezumanizant de supraaglomerate. Gata, am ajuns. Aerul e încă răcoros, dar ştiam cu toţii că se va încinge din clipă-n clipă.

Primii clienţi ai magazinului nostru caritabil aşteaptă zâmbitori să deschidem uşile, ca să-şi treacă numărul de cabină pe tăbliţa cu ordinea cumpărătorilor. Intrăm în magazin şi ne apucăm de treabă.

Până la 10:30, ora de deschidere, trebuie să ne asigurăm că rafturile cu produse alimentare sunt pline, exact ca-ntr-un magazin adevărat, că legumele şi fructele proaspete aduse în fiecare dimineaţă ajung la locul lor, că tabletele sunt încărcate, aplicaţia de înregistrare a cumpărăturilor – funcţională, iar întregul magazin – lună şi bec!

În tot acest timp, lumea se adună în sala de aşteptare, sau la recepţie, cum îi mai spuneam noi, copiii invadează încăperea mişunând voios şi gălăgios în toate părţile, mai ales în spaţiul de joacă, ori aşteaptă cuminţi să intre la şcoala de engleză fondată de o locuitoare a taberei cu ajutorul Empowerment Fund, acordat de Refugee Support Europe celor care, blocaţi în Katsikas, încearcă să îşi refacă vieţile.

E 10:30. Suntem gata de treabă. Timp de două ore şi jumătate, cei cinci-şase voluntari aflaţi la datorie în magazin ne asigurăm că dragii noştri clienţi din Siria, Irak, Iran, Afganistan, Kuwait, Congo, Etiopia, Eritreea sunt serviţi cu eficienţă şi demnitate.

Și totuși, cum funcționau lucrurile?

A.M.L.: Iată cum se desfăşurau lucrurile: un voluntar stătea la intrare, chemând câte două numere de cabine odată. În magazin operau patru voluntari, doi la fiecare tabletă: unul prelua plicul cu tichetele (oferite săptămânal, pe cabine, în funcţie de numărul persoanelor), le număra, verifica biletele cu scutece, absorbante şi şerveţele umede, oferite periodic şi „gratuit”, servind clienţii dacă era cazul şi aşeza produsele în plasă; cel de-al doilea se asigura că toate alimentele cumpărate sunt înregistrate în aplicaţie, încasând la final tichetele şi oferind restul, dacă era cazul.

Bineînţeles, aceste roluri erau doar formale, ele se schimbau de fiecare dată când era nevoie sau când rafturile trebuiau reumplute cu agilitate.

„Trebuie să arate ca un magazin real, obişnuit, demn”, ne spunea John de fiecare dată. La final zâmbeam şi salutam cu inima împăcată, ziceam şi „Shukran”, adică mulţumesc în arabă, limba predominantă în tabără.

Uneori ne corectau clienţii de alte etnii, învăţându-ne cum se spune şi în limba lor. Rar mi s-a întâmplat să lucrez cu o echipă atât de eficientă, energică şi dedicată. Eram oameni de peste tot: Marea Britanie, Spania, Portugalia, Germania, India… cu toţii adunaţi la Katsikas cu un singur scop: să oferim şi să înţelegem.

Era un flux de muncă continuu în tabără?

A.M.L.: După munca de dimineaţă urma pauza de prânz. Aici aveam două opţiuni: fie străbăteam Katsikas în căutarea unui restaurant, fie mâncam la Yasmin’s Café – locul favorit al tuturor voluntarilor.

Cu ajutorul aceluiaşi Empowerment Fund, Yasmin, o doamnă încântătoare din Siria, a deschis, alături de familia ei, un mini-restaurant delicios în mijlocul taberei. Chiar şi acum îmi lasă gura apă când mă gândesc la gustul unei lipii cu humus, falafel şi salată proaspătă, la orezul de pus în ramă, sau la deserturile ei care mai de care. Mereu mâncam împreună toată echipa: schimbam impresii, puneam întrebări, ne gândeam la ce să facem cu cei mici şi ne simţeam acasă unii cu alţii.

La ora 15:00 ne reîntorceam la treabă. Aici lucrurile devin mai interesante. Unii lucrau în depozit, manevrând cutii şi sortând produse; alţii pregăteau plicurile cu tichete pentru clienţii din ziua următoare (cabinele aveau fiecare zile specifice de cumpărături, pentru a evita aglomeraţia), ca apoi să le distribuie la fiecare cabină; o echipă de câte doi străbătea tabăra albă şi încinsă ca să noteze datele tuturor rezidenţilor pentru recensământ (urmau să vină alţi 500 de oameni din insule şi trebuia să ştim foarte clar numărul persoanelor aflate în momentul respectiv în tabără); iar cei mai norocoşi își petreceau timpul cu copiii.

Care sunt cele mai plăcute momente petrecute acolo?

A.M.L.: Am trecut prin toate aceste momente, dar amintirile cele mai dragi sunt cele legate de juniori: am dansat împreună pe muzică arabă, indiană, kurdă, pe „Heeey mr. policemaaaan” şi „Kiki”, am dansat Dansul pinguinului, am jucat meciuri serioase de fotbal şi volei, am confecţionat ciucuri, am făcut origami, ne-am jucat cu lego, cu plastilină, am colorat, am desenat, iar noi, voluntarii, ne-am încărcat cu energia lor extraordinară. Sunt copii ca toţi copiii, gata să se joace, să ţopăie, să înveţe, să fie preţuiţi.

Pe la ora 18:00 ne întorceam acasă obosite şi fericite. Uneori, când mai aveam energie, ieşeam în oraş fie cu echipa, fie cu prietenii noştri localnici, o gaşcă faină de tineri puşi pe fapte mari, cu care ne-am petrecut câteva seri de neuitat în Ioannina. Alteori însă vegetam prin casă, citeam, ne uitam la un film, răspundeam la mesaje, pregăteam cina – de cele mai multe ori indiană, sau pur şi simplu povesteam câte-n lună şi în stele.

Ai cunoscut acolo oameni care ți-au rămas prieteni?

A.M.L.: Întâlnirea cu Priyal şi Priyanka a fost un noroc extraordinar, pentru care voi fi mereu recunoscătoare. Datorită lor, întreaga experienţă a fost de o sută de ori mai strălucitoare şi mai vie. Şi da, următoarea oprire va fi Bombay, nu ştiu când, dar va fi! Sâmbătă şi duminică aveam liber: am ieşit la bowling, am vizitat Meteora. Dar existau mereu câţiva colegi care se ocupau de Doliana, o tabără izolată, în munţi, unde, datorită problemelor de acces, mergem o dată pe săptămână, preluăm comenzi şi le livrăm săptămâna următoare.

Am avut ocazia să ajung acolo o singură dată şi am rămas cu un gust amar văzând atâţia oameni trăind într-o fostă şcoală de muzică, acum dezafectată. În jurul oraşului Ioannina există cam cinci tabere de refugiaţi; câţiva au norocul să locuiască în apartamente, dar mulţi rămân pe străzi. Şi Ioannina e doar un exemplu. Imaginaţi-vă câte astfel de oraşe există în Grecia, imaginaţi-vă miile de oameni blocaţi în taberele supraaglomerate din insulele greceşti… Şi vorbim de o singură ţară.

Principiul Refugee Support Europe este de a-i trata pe oameni cu demnitate.

A.M.L.: Ceea ce face Refugee Support Europe este să adauge un plus de normalitate şi demnitate unor oameni care, cândva ingineri, parfumieri, profesori, au fost nevoiţi să fugă din calea războiului şi a persecuţiei, devenind căutători de azil. Să obţii azil politic este o treabă extrem de problematică şi complexă.

Pe unele dintre actele rezidenţilor din Katsikas am văzut că doar interviul era programat în 2019. Ce să faci până atunci? Unii au avut norocul să găsească ceva de lucru, cu toate că nu vorbesc greacă, şi doar puţini engleza. Alţii îşi petrec după-amiezile la Habibi Works, o asociaţie deosebit de necesară, ce organizează ateliere pentru refugiaţii din zonă: de la împletit brăţări şi gătit, până la tâmplărie, coding şi lecţii de engleză.

Când te plimbi prin tabăra Katsikas, dincolo de soare, praf şi albul orbitor, poţi vedea unele cabine înconjurate de grădini cu flori şi legume, terase frumos amenajate, ţarcuri cu porumbei şi găini… Miroase a pâine, oamenii stau la taclale, iar copiii trec val-vârtej pe lângă tine, ţopăind sau pedalând pe bicicletă. Toţi aceşti oameni au înţeles că vor rămâne aici pentru o vreme îndelungată şi trebuie, cu chiu cu vai, să transforme acest spaţiu într-un „acasă” temporar.

Cu ce sentimente te-ai întors de acolo?

A.M.L.: Mi-a fost greu să mă despart de acest loc, de toţi oamenii dragi întâlniţi aici, de toate poveştile auzite. Când am ales această aventură, am făcut-o ca să înţeleg şi ca să ajut. Am vrut să mă catapultez cât mai aproape de miezul unei crize care astăzi împarte şi desparte întreg mapamondul, nu doar Europa. Şi am făcut-o cu certitudinea că va fi bine. Am avut certitudinea că voi întâlni oameni care, în ciuda diferenţelor culturale, în ciuda mărilor şi ţărilor traversate, în ciuda războaielor şi a ororilor văzute şi trăite, în ciuda tuturor prejudecăţilor, în ciuda rasismului şi a discriminării, sunt la fel ca noi. Şi am avut dreptate.

Cum vei fructifica această experiență?

A.M.L.: Ce voi face de acum încolo? În afară de teatru şi filosofie… cu siguranţă voluntariat. Voi încerca să aplic ceea ce am învăţat în Katsikas şi la noi, dar despre asta vă voi povesti altădată, momentan e work in progress. Voi rămâne alături de asociaţia „Ajungem MARI”, ajutând copiii instituţionalizaţi să navigheze mai uşor prin viaţă. Şi, bineînţeles, voi încerca să pun şi eu osul la treabă de câte ori e nevoie, pentru o societate mai deschisă, mai informată, mai înţeleaptă şi mai activă. Până atunci… vă invit la dezlipit de etichete!

Îți mulțumim pentru timpul acordat și îți suntem recunoscătoari pentru că ne-ai dat prilejul să te cunoaștem.