Muzicianul, autorul şi eseistul orădean AG Weinberger, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, sărbătoreşte 40 de ani de carieră şi 60 de ani de viaţă printr-un concert special, care va avea loc pe 2 decembrie, la Sala Pictură a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale”, din Bucureşti. Intitulat „Un gringo pentru secolul XXI”, concertul este „o îngemănare de stiluri, armonii şi influenţe, pornind de la piesele clasice până la elementele de muzică electronică”.

De asemenea, luna aceasta a văzut lumina tiparului cartea „Tratat de gringologie”, la Editura Tracus Arte. „Ea conține fragmente, eseuri, reflecții și observații, care împreună alcătuiesc o hartă personală a Gringologiei: o disciplină fără dogmă, un drum fără destinație, o eliberare asumată până la capăt”, spune muzicianul.

– Cum priviți, în retrospectivă, cei 40 de ani de activitate muzicală? Există un moment definitoriu care v-a schimbat parcursul artistic?

AG Weinberger: A fost și este în continuare o aventură și o provocare, cu urcușurile și coborâșurile sale tipice. Din puștiul naiv și senin, care se plimba prin străzile din Oradea acum 40-45 de ani, s-a format un bărbat împlinit și încercat de succes, dând crezare pe atunci poveștilor urbane ale boemei deteriorate, din care și-a clădit – într-un final – regatul imaginar. El fiind de fapt – printre altele – conjugarea directă a cărților și a muzicilor la care a avut acces în adolescență, fiind în relație directă cu câțiva camarazi descurcăreți locali, care se ocupau de contrabanda inocentă sub diverse forme a culturalității din vest. Iar întâmplarea care mi-a definit parcursul vieții a fost când am intrat în coma generată de o meningită, la vârsta de 10 ani. Acel moment reprezintă esența nașterii avatarului AG Weinberger.

– Ce înseamnă blues-ul, dincolo de un gen muzical?

AG Weinberger: O lume distantă și inaccesibilă pentru noi.

– Cum a fost întâlnirea cu prima chitară?

AG Weinberger: Revelatoare… în timpul perioadei de convalescență după meningită am rostit enunțul: „Vreau să mă fac chitarist de rock‘n roll”, după care am primit de la mama o chitară. În scurt timp am ajuns la domnul profesor Bokor Barna și am început studiul instrumentului. Știam deja încă de atunci că acesta este drumul meu… și iată-mă…

– Dacă ați putea vorbi cu artistul AG Weinberger aflat la început de drum, ce sfat i-ați oferi?

AG Weinberger: Să nu se uite înapoi niciodată și să nu se abată de la convingerile sale. Iar dacă ajunge să-și facă vreodată o formație, să nu fie chiar atât de generos cu acordarea multiplelor șanse membrilor rebeli și indisciplinați. Iar o dată ce și-a arborat drapelul la pupă, să nu-și lase deturnat iahtul de nicio circumstanță.

– Cum aţi caracteriza scena muzicală orădeană de acum 40 de ani? Cum o vedeţi acum?

AG Weinberger: Am cunoscut oameni talentați pe atunci, care meritau o soartă mai demnă. Din nefericire, poveștile și frustrările lor îmbibate în alcool clădeau repere și sisteme de valori cu un pronunțat iz provincial… de asta trebuia să plec cu orice preț… era toxic și trist să stau în preajma celor neîmpliniți. Dar după cum aud, azi se dezvoltă ceva interesant și efervescent. A crescut o generație informată, talentată și ambițioasă. Mi-ar plăcea să mă implic cumva…

– Care sunt artiștii sau experiențele care v-au influențat cel mai puternic în formarea propriei identități muzicale?

AG Weinberger: Mai mult decât orice, educația, cărțile și diversele școli de gândire au influențat edificarea entității mele. Nu am considerat niciodată muzica sau artele ca o destinație, sau un scop în sine… ele sunt doar o parte din arsenalul de instrumente de care mă folosesc pentru a-mi împlini chemarea. De la Bartók Béla la Wes Montgomery, de la Leonard Bernstein la Eric Clapton, de la Soren Kierkegaard la Ludwig Wittgenstein, de la J.S. Bach la Maurice Ravel sau George Crumb, lista este lungă și foarte variată. Singularitatea asumată și curajul inconștient m-au propulsat câteodată în zone filosofice/artistice total neașteptate și surprinzătoare. Astfel s-au deschis pentru mine noi spații de exprimare muzicală și eseistică, în care am început să mă simt confortabil. Mă excită și mă atrag texturile create dintre muzica electronică în combinație cu instrumentele convenționale, mă preocupă observarea și comentarea evoluțiilor sociale și cercetarea istorică în mai multe domenii, mă interesează psihologia și știința ingineriei sociale… Așadar, nu sunt convins că am o identitate muzicală ușor de definit.

– Ce a însemnat experienţa americană pentru parcursul dumneavoastră?

AG Weinberger: Probitate și validarea imaginii de sine. Am primit răspuns la toate întrebările mele existențiale acolo, pe cea mai dură piață muzicală din lume.

– Ce vă inspiră cel mai mult când lucrați la un nou proiect sau album?

AG Weinberger: Durerile morale și experiențele mele de viață.

– Aţi scris şi muzică de teatru. Cum a fost întâlnirea cu această formă de artă?

AG Weinberger: Am crescut în teatru… literalmente, în Teatrul din Oradea. Cunosc toate ascunzișurile, coridoarele și încăperile din această minunată clădire. Am legat prietenii, am făcut turnee sub egida instituției, am trăit povești de dragoste, am concertat… hm, am crescut aici. În 1983 eram în clasa a XII-a, iar grație regretatului actor/regizor Szentmiklósi József, am semnat muzica pentru spectacolul Az esőhozó ember (The Rainmaker/Omul care aduce ploaia), de Richard Nash. De-a lungul carierei mele, am scris pentru 32 de producții teatrale în România și Ungaria. Teatrul este în continuare o parte organică din viața mea, scriu des muzică pentru spectacole și proiecte, cele mai recente sunt „Alegerea” la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, sau „Slugă la doi stăpâni” la Teatru de Vest din Reșița. Iar prin funcția mea publică vremelnică și inspirat din experiența mea profesională, încerc să netezesc condițiile în sprijinul fiecărei forme de manifestare a artelor spectacolului.

– Cum s-a schimbat publicul român de-a lungul acestor decenii? Simțiți o evoluție în felul în care este receptat blues-ul?

AG Weinberger: Publicul nu se schimbă în esență niciodată. Poate doar instrumentele de comunicare și de diseminare se schimbă de la o epocă la alta. Reacția publicului însă se poate schimba în funcție de profunzimea și calitatea celor de pe scenă. Publicul trebuie ținut în tensiunea dintre libertate și legitimitate, între expresie și exploatare, între creativitate și marketing. Calitatea și anvergura acestui schimb termo-dinamic emoțional asigură întocmai continuitatea trocului care se întâmplă între emițător (artist) și receptor (public). Iar pentru a doua parte a întrebării dumneavoastră, vă pot spune că putem observa un interes crescut pentru evenimentele concepute în jurul muzicii blues. În România, la ora actuală – după estimările mele – putem conta pe aproximativ 12-15 mii de oameni, care susțin efectiv fenomenul, prin a cumpăra diversele produse (bilete, tricouri, discuri etc.) legate de acest gen muzical. Sper ca în viitor, numărul susținătorilor să crească, chiar dacă o parte dintre ei se interesează doar de un aspect social și de petrecerea timpului liber într-un mod inedit. Muzica blues nu cred că mai are vreun mesaj relevant social, istoric sau estetic în epoca noastră. În afara faptului că a devenit doar un moft, alimentând nostalgiile anacronice ale unei nișe, este și o sursă de venituri substanțiale pentru cei ce au înțeles potențialul turismului cultural inventat în jurul acestui gen muzical.

– Care este relația dvs. cu generațiile tinere de muzicieni? Le oferiți mentorat sau îndrumare?

AG Weinberger: Cu siguranță, fac asta în permanență… am fost și decorat pentru acest deziderat. (n.r. În 2011 a fost decorat de președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler).

– Ce rol joacă educația muzicală în formarea unui public cultivat?

AG Weinberger: Educația muzicală are mult mai multe beneficii la nivel cognitiv, motoric, estetic, social și intelectual decât doar formarea unui public. Constat cu regret și alarmat de faptul, că decidentul și legiuitorul contemporan lasă pe ultimul loc cultura și educația în dinamica politico/bugetară. Prin asta riscă o deteriorare masivă a societății și subminează chiar însăși siguranța națională.

– Care este cea mai importantă lecție pe care v-aţi însuşit-o în cei 40 de ani de carieră?

AG Weinberger: Asumarea convingerilor mele. Altă șansă nu am decât să fiu consecvent cu principiile mele prin a nu deveni suma părerilor celorlalți… sub nicio formă.

– Cum vedeţi evoluţia industriei muzicale româneşti în viitorul apropiat?

AG Weinberger: Este egocentristă, coruptă, mimetică, orientată doar pe profitul imediat și este lipsită de orice fel de filon cultural coerent. Își va continua resemnarea degradantă prin capcanele propriei negații… Societatea contemporană din România nu are capacitatea să creeze sau să gestioneze o industrie muzicală reală… mai degrabă avem de a face cu o conjugare mercantilă a unei tradiții toxice din trecut, care s-a metamorfozat în parandărătul sec și indolent, dar spectaculos, care impresionează prin kitsch și degradare. Trăim într-o epocă culturală degenerată de ticăloșia lăcomiei ridicată la rang de virtute, din care probabil doar după o calamitate majoră vom putea ieși…