– Proiectul „Șezătoarea de la muzeu”, activitate practică de confecționare a propriei cămăși bihorene, a ajuns la ediţia a treia. În organizarea Muzeului Ţării Crişurilor, fiecare ediţie s-a încheiat cu o expoziţie. De curând, şi Centrul de Cultură al Judeţului Bihor a anunţat un atelier gratuit de cusut costume tradiționale. Ce părere aveţi despre aceste iniţiative?

Floare Codoban: E foarte bine! Numai să înceapă să facă, să nu se piardă tradiţia. Chiar mă bucur, şi o mare plăcere aş avea dacă şi eu aş putea arăta la cine ar fi interesat să facă. Ale mele sunt numai lucruri tradiţionale. Eu numai din cânepă le-am făcut, nu am nimic din materiale de cumpărat. Ştiu lucra tot ce e pe ele, dar nu mai văd amu. Asta-i, că anii îs mulţi! 76! Îi mult să-i numeri, da’ să îi şi trăieşti şi cu bune, şi cu rele! Tăieturile ce le am pe poale (n.r. – fustă), toate le-am ştiut face când am fost mai tânără, când am văzut bine şi stăteam la vaci şi coseam. Scad şi puterile! Astea de pe mine toate-s făcute cu lucru de mână, original, după cum îi tradiţia.

– Aveţi acum ucenice? Au fost tineri la dumneavoastră să vă spună că vor şi ei să înveţe?

Floare Codoban: Nu! Pe vremea mea toate babele or ştiut să facă. Dar amu tineretul nu mai vrea. Nimeni acolo n-ar lucra! Nimeni! Am eu şi război de ţesut şi mă duceam cu el la Straiţă Plină şi le arătam. Copiii care se joacă mai vin şi se bagă-n el, dar nu fete care să zici tu că ai putea să te bazezi pe ele că or face ceva, să ţeasă o straiţă, să ţeasă o ştergură (n.r. – prosop), să ţeasă ceva care să fie lucrat de mâna lor.

– Am văzut că tinerele au început să poarte iile de Sânzâiene.

Floare Codoban: Sunt care se duc şi la biserică aşa, sau când îs ceva evenimente. Acolo, în sat de unde-s eu, nu le-mbracă nimeni. Dacă mă îmbrac eu în port popular mai degrabă ar râde de mine, că s-au dezgustat de portul popular! Eu aşa le iubesc hainele astea, şi mi-s atâta de dragi că tot cu ele aş umbla, că ştiu că îs făcute de mine şi ştiu cât am lucrat pentru ele.

– Dar lumea mai are costumele populare?

Floare Codoban: Şii cum o fost? Ar putea fi lăzile muierilor pline de haine tradiţionale. Da’ cei din altă etnie or fost mai deştepţi ca românii. Or umblat pe sate cu maşina cu nişte zdranţă de perdele, cu sulurile mari şi le-or zis: hai dă-mi lipideu (n.r. – cearceaf), dă-mi straiţă, dă-mi chemeşă, dă-mi poale. Babele or zis că fac curăţenie-n dulap şi tot ce-or avut în casă le-or dat, pe perdele. Le-or spălat o dată şi n-or mai fost bune de nimic. Că amu tătă lumea şi-o luat d-alea. Nu mai umblă nimeni amu cu spăcel (n.r. – cămaşă ţărănească pentru femei), că se întreţine mai greu. Da’ nu ţi-i nici frig, nu ţi-i nici cald. Că doar am fost noi la secere cu haine d-astea, pă căldură, în luna lui cuptor, şi nu ne-o fost cald. O fost învăţat şi corpul aşe, rezistent.

– Când făceaţi pânza, de unde aveaţi cânepa?

Floare Codoban: Aveam cultură de cânepă. O căpătam (n.r. – a culege), o făceam snopi, o băgam la topit, că multe faze de lucru o avut cânepa. O am scos de la topit, atunci o trebuit s-o pun la uscat, să o poţi meliţa. Atunci o pieptănam cu pieptenii de fier, să facă firu’ fin, ca să poţi să-l torci şi să-l urzeşti acolo. Sunt multe faze şi le-am lucrat de la început. N-am avut poale până mi-am ştiut face. Nu vindea nimeni. Şi atunci lumea trebuia să-şi îmbrace şi copiii, şi socrii, şi bărbatu’, pe toată lumea, din cânepă. Ţeseam toată iarna câte 100 de metri de toate felurile. Şi lipideu făceam, şi felegă (n.r. – faţă de masă) pe masă, că şi aia era făcută în război. Trebuia mult lucru! Amu zic că-s obosite muierile? Atunci cât or lucrat mamele noastre! Tătă noaptea! Şi la ora 2 şedea şi torcea şi ţesea. După ce torceai cânepa, apoi o băgai la albit în ciubăr. Fierbeai pe ea trei zile ca să se albească. Erau multe faze de lucru cu cânepa. Atunci urzeşte-o pe urzoi, pune-o pe război, ţese-o. Apoi, după ce era gata, iar trebuia fiartă şi albită! Într-adevăr că îi uşor amu faţă de atunci.

– Dar era o pânză rezistentă!

Floare Codoban: Rezistă sute de ani! Trăieşte nu ştiu câte vieţi de oameni! Astea de pe mine poate le-o avut şi soacra lu’ soacră-mea. Că aşa au rămas hainele, una de la alta. Asta dacă le păstrezi! Iaca şi fodra (n.r. – volane), asta tătă îi cânepă. Mai ţine încă nu ştiu câte rânduri de oameni! Le speli, le pui colea împăturate în dulap, aranjate frumos!

– Ce modele foloseaţi la cusături?

Floare Codoban: După altele mai vechi. Prima dată făceam tăieturile, apoi făceam cusăturile. Făceai întâi contururile, apoi le tăiai cu lama, că lama cu care se barbereau bărbaţii tăia bine. Două fire le tăiai, două le lăsai. Şi pe-o parte, şi pe alta. Pe cele pe care le lăsai, mereai cu acu pe după ele până când le bătuceai. Îţi dai seama cât lucru o fost? Şi atunci zice: cum ceri atâta pe ele?

– Câtă vreme vă lua numai croitul şi cusutul unei cămăşi?

Floare Codoban: Nu ştiu ce să-ţi zic, că atunci şedeam la vaci când eram mai tânără. Nu erau nici televizoare. Lucram seara, când era gata lucru pe holdă, şi lucram la lampă, că nu era bec. Ne puneam la lampă şi coseam două-trei fete. Una colea, una colea, una colea. Şi merea ca-n clacă (n.r. – şezătoare). Aceea era habăra. Cânepa toată o lucram cu habără, şezătoare, că voi aşa ştiţi. Se strângeau câte 15-20 de muieri, câte considerai că închepe într-o cameră. Tot câte trei erau la o furcă. Şi torceau până pe la 1, până pe la 2 noaptea. Se făcea la care avea cânepă multă. Eu făceam şi de trei ori! Eu aveam trei fete şi atunci trebuia, în vremea aceea, să le fac haine la fiecare, că să le dau zestre. Aşa era, să dai lada plină de haine, şi cu lipideu, şi cu sac în care băga grâul şi tenchi-ul (n.r. porumb), apoi şi cu lipideu de pat, cu faţă de masă… Tăte trebuia să le deie mama la fată, când mere la soacră să aibă hainele ei. Atunci eu am făcut multe şi de aceea am amu ce prezenta, că amu nu le-o trebuit la niciuna. Tăte mi le-o adus cătră casă. Da’ eu n-am dat la alţii de etnie niciun petec, aşa să ştii! Amu, dacă vii la târg şi le prezinţi şi le vinzi, le-ai dat pe-un ban. Dar să le dai pe nimicuri… Vai dă capu’ meu, n-am făcut aşa ceva!

– Ştiţi cam câte bucăţi mai aveţi pe-acasă?

Floare Codoban: Nu ştiu, da’ prin tăte dulapurile am! Ştii cum o fost? Când am mai găsit şi io pe la babe, şi când mă mai duc la târg la Negreni, ce-mi place mai cumpăr. Da’ numai ce consider că-i original şi ce-i de pânză, nu cumpărat. Şi numa ce-i din zona noastră, că eu zona noastră o prezint. Nu pot să cumpăr ce-i de Aleşd, sau ce-i de Târgu Mureş, dau un exemplu amu. Eu le cunosc că am idee şi le ştiu după material.

– Mă uit şi eu, la Negreni, la cămăşile care sunt de vânzare, dar multe au material adăugat. De ce? Au intrat la apă?

Floare Codoban: Nu au intrat la apă, ci muierile pe-atunci făceau economie de pânză, nu le purtau lungi. Numa până-n talie, cât să le bage în poale. De mult se purta, fată, o cârpă d-aceea pe după cap, mare, şi o dădeai pe după mijloc. Eu am d-aceea veche, din păr. Da’ p-aceea o mâncă pepile (n.r. – insectele)! Îi mare şi o pui pe sub cojoc, c-aşa se purta atunci. Nici cojoace nu mai face nimeni d-alea, nici nu le mai găseşti! De-aceea mie îmi place să păstrez tradiţia mea. Poalele astea îs făcute de mâna mea, când m-am cununat. Era o fudulie (n.r. – mândrie) ca mireasa să aibă haine frumoase, care să fie făcute de ea! Amu nu le poartă nimeni, numai haine d-astea uşoare: un pantalon scurt, un tricou, şi gata îmbrăcatu’! Da’ ştii cine păstrează cel mai mult portu’ popular? Maramureşenii! Acolo se duc la biserică îmbrăcaţi aşa, se duc peste tot, la fel şi fel de activităţi. Şi toată lumea are! Dacă meri la noi în sat, nu mai are nimeni, nimic de-aştea. Tăte-s prăpădite (n.r. distruse)!

– De când veniţi la Târgul Meşterilor Populari?

Floare Codoban: La târgu’ ăsta vin de douăzeci şi ceva de ani, de când s-o înfiinţat. Cred că am lipsit de vreo două-trei ori, când mi-o fost fetele mai mici, aveam şi lucru mult acasă şi venea numai bărbatu-meu.

– Cum e cu vânzările la târg faţă de ceilalţi ani?

Floare Codoban: Bine o fost în tăt anu’. Am haine care-s plăcute la oamenii care le ştiu aprecia. Da’ nu tătă lumea se uită la ele cu drag. Unii se şi strâmbă. Dacă ceri un preţ, zice: da cum poţi să ceri atâta? Dar ei nu-şi dau seama cât se lucră pe ele. Încă nu capeţi pe una valoarea ei, cât ai muncit. Numai că dacă vii la târg şi ai mai multe, ai şi vrea să vinzi câteva şi atunci mai laşi din preţ, mai cobori la buzunarul fiecăruia. Am dat o cămaşe cu 1.000 de lei. Mi s-o părut bine! Nici puţîn, nici nu ştiu cât de mult! Mai dădui şi o zadie (n.r. – şorţ) galbănă ce-o avui aci cu 1.000 de lei. Cojocu’ ar fi 3.000 după meritu’ lui, că-i foarte vechi şi nu mai găseşti. După ce o murit bărbatu meu, o avut un cojoc nou nouţ. La urma urmei mi-am bănuit şi eu de el! Da’ atunci n-aveam bani şi o venit unu’ din străinătate şi nu s-o dus d-acolea. Eu am zis că cer mult 500 de euro, da’ n-o fost mult nimica pentru el. Iute îmi dete bani şi luă cojocu’ şi s-o dus. Mi-o avut fata baiu că de ce l-am dat, da’ mi-am bănuit (n.r. – a-ţi părea rău) şi eu apoi de el. Da’ dacă l-am dat, o fost bun dat! Ce-i frumos, îi frumos. Le place şi la oameni, şi la Dumnezeu!