Ilie Mitrea a absolvit Şcoala de Arte Frumoase din Sibiu și Universitatea de Arte şi Design, secţiunea Pictură din Cluj-Napoca. Graţie unei burse Erasmus ajunge la Accademia di Belle Arti di Bari, dinItalia. Ilie Mitrea devine maestru în pictură și apoi obţine un doctorat în arte vizuale în timp ce se pregăteşte pentru restaurarea picturii în ulei pe pânză. A participat din 2001 la expoziţii colective sau personale în România, Italia și Franța („Arta RouMAInie” și „Artă și de război”, Atelier Pictură, Sisteron), în 2014, la Bienala de Artă de la Dublin și în 2015 va fi prezent la bienalele de la Roma și Florența. Ilie Mitrea este restaurator pictură la Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu.

[eadvert]

La Muzeul oraşului Oradea – Complex Cultural, în Palatul Princiar din Cetatea Oradea, etaj 2, îi puteţi admira expoziţia de artă contemporană „Despre Artă și Război. ArmEGOrte” până în 15 mai.

– Aţi spus la un moment dat că ceea ce nu trebuie să lipsească dintr-o lucrare sunt ironia și mesajul. Cum se regăsesc aceste două elemente în lucrările din expoziţia „Despre Artă și Război. ArmEGOrte”?

– Subtil. În proiectul acesta am vrut să elogiez soldatul. Am plecat de la ideea că artistul se aseamănă oarecum cu un soldat. În atelier „te lupţi” cu creaţia şi nu e neapărat o luptă dureroasă. E o luptă frumoasă, dar totuşi o luptă. Ironia este că soldatul este important în a câştiga bătălii, dar victoriile şi le însuşesc conducătorii. Până la urmă pe soldat nimeni nu îl vede. Elogiile sunt aduse conducătorului. Dacă ne uităm în istoria artei, nu vezi marele soldat pictat pe cal, îl vezi pe Napoleon. Mesajul şi-l alege fiecare privitor. De aceea am adăugat în titlul expoziţiei ArmEGOrte, pentru că pleacă de la armata formată din soldaţi, şi fiecare artist e un soldat, egoul îl avem fiecare, şi finalul, care e moartea. Pentru artist moartea poate să fie o nouă viaţă. Este o ideea preconcepută că opera artistului e bine văzută abia după ce acesta moare.

– Ce semnificaţie are „coşciugul” din expoziţie?

– M-am îndreptat spre armata de teracotă a Chinei. Este coşciugul împăratului Qin Shi Huangdi, care nu a fost descoperit niciodată, doar mausoleul cu soldaţii de teracotă.

– Aţi absolvit Universitatea de Arte şi Design din Cluj-Napoca, secţiunea Pictură. Cum de aţi ales ulterior restaurarea?

– Aşa a fost cursul vieţii. Am fost la doctorat în Cluj şi m-am mutat în Sibiu. Eram profesor la o şcoală de lângă Sibiu, şi mai lucram şi într-un atelier particular unde am învăţat restaurare. Făceam piese mici de mobilier, rame… După vreo doi ani s-a scos un post la Muzeul Naţional Brukenthal şi am zis să mă duc să îmi încerc norocul. Eu tot timpul particip la concursuri de artă, îmi plac provocările, ca să văd unde mă situez şi dacă oamenilor le plac ideile mele sau nu. Parte din concursul de la muzeu însemna să realizez un detaliu după o operă care ţi se punea în faţă. Pentru mine a fost mai mult o provocare, o plăcere, o luptă între artist şi operă. Am avut norocul să intru, şi de atunci fac şi restaurare.

– V-aţi ocupat de lucrările de restaurare de la Casa Darvas-La Roche. Ce a însemnat această muncă şi ce dificultăţi aţi întâmpinat în procesul de restaurare.

– Am lucrat la mobilier şi la obiectele mici din lemn. A fost mult de consolidat. În restaurare fiecare piesă are povestea ei şi trebuie să te pliezi după fiecare, nu e niciuna la fel. Fiecare operaţiune, fie că e consolidare sau integrare, e diferită de la o piesă la alta. Problema era că încă era şantier acolo. Dar la restaurare nu am avut probleme.

– Dintre obiectele pe care le-aţi restaurat la Casa Darvas-La Roche care v-a atras cel mai mult atenţia?

– Cel mai spectaculos este patul cu baldachin. Eu nu am mai văzut genul acesta de pat. E un pat de copii dublu, dar în lungime. După cum se făcea mobila în perioada respectivă, poate fi demontat oricând şi montat uşor la loc. Nu e lipit, nu e rigid la îmbinări care sunt din lemn, cu şuruburi ascunse. Pe faţă vine cu decoraţiuni florale. Se termină o floare, apoi începe celalaltă, şi între ele sunt uşoare crăpături, care de fapt sunt îmbinările. E foarte ingenios făcut. Îmi place piesa cum e gândită.

– Ce emoţii vă încearcă atunci începeţi restaurarea la un obiect care a fost cândva al cuiva şi aveţi responsabilitatea de a-l readuce la viaţă exact aşa cum a fost atunci?

– Nu e de fapt responsabilitatea proprietarului ci a celui care l-a realizat, fie că e pictuă sau mobilier. Mai ales la pictură te gândeşti că dacă pui mâna, să zicem, pe un Rembrandt, trebuie să gândeşti la fel cum a gândit el atunci, să te transpui în atelierul lui, să vezi problemele lucrării şi să nu strici nimic din ce a realizat el. Este o idee preconcepută în lumea restauratorilor: se zice că artiştii nu sunt restauratori buni. Asta e o mare greşeală. Mie mi se pare că dacă tu nu eşti artist, nu ai cum să pui mâna pe un Rembrandt. Dacă nu eşti în stare să faci măcar o copie la un anumit nivel a unei lucrări, nu poţi să faci nici restaurare adevărată. Restaurarea se poate face de oricine până la un anumit punct, pentru că apoi intervine simţul artistic. Mai ales în pictură nu ai cum să înveţi cromatică sau să combini culorile după reţete. Fiecare îşi creează nuanţa după cum o simte.

– Sunt suficient de mulţi restauratori în România? Ce le-aţi spune studenţilor de la Arte care vor să îmbrăţişeze această meserie?

– Nu, nu sunt suficienţi. De când m-am apucat eu de restaurare am învăţat tehnică de lucru. Dacă ne uităm în spate, la pictura olandeză sau italiană vedem că aveau o tehnică extraordinar de bună de a face o lucrare de artă. Acum, începând din liceu şi până în facultate, cel puţin pe mine nu m-a învăţat nimeni cum să reziste în timp un obiect de artă. Să gândesc cum să îl fac să nu se degradeze foarte repede, să reziste dar şi să transmită mesajul. Am norocul să lucrez la Muzeul Brukenthal unde avem lucrări de la 1500 care sunt impecabile ca şi tehnică. Tocmai pe ideea asta ar trebui să înveţe restaurare, chiar dacă nu vor face restaurare ca artişti. Să înveţe anumite lucruri care, orice ar crea, fie instalaţie, fie pictură, să o facă bine, să o gândească pornind de la orice material ar folosi. Să se gândească nu doar ce vor să spună cu acel obiect de artă, dar şi unde îl vor expune şi cum va rezista în timp. De când fac restaurare am învăţat să fiu atent la fiecare detaliu şi pe partea aceasta, de tehnică.

– Aţi stat o săptămână la Oradea nu doar pentru vernisajul expoziţiei, dar şi pentru o lucrare de restaurare în Primăria Oradea. Despre ce este vorba?

– E vorba de o restaurare de mobilier vechi, ceva birouri care au avut câteva mici daune şi pe care le-am readus la viaţă.