“«Aici locuişte frica» este o rapsodie a fragilităţii, o ciaconă a pustiirii, un vals al lucidităţii împinse până în buza durerii. Dan-Liviu Boeriu scrie cuceritor şi grav, apăsat şi tandru, profund şi sincer până la denudarea de pe urmă, mărturisindu-şi fără ocolişuri dorinţa de-a prelua câteva persoane dragi în destinul lui şi de-a le purta prin viaţă cât timp va fi cu putinţă”, scrie Radu Paraschivescu. Plecând de la cartea „Aici locuiește frica”, am povestit cu Dan-Liviu Boeriu despre frici, taine şi fericire.

– De care frici ți-a fost mai frică? De cele din copilărie sau de cele de la maturitate?

Dan-Liviu Boeriu: Cred că ele diferă, evident, în funcție de vârstă, dar în fond au cam aceeași intensitate. Frica de personaje fantastice din copilărie, de exemplu, care ar putea da buzna noaptea în cameră în timp ce tu ții plapuma trasă până sub ochi de groaza potențialei întâlniri, e probabil la fel de sâcâitoare cum ar fi teama de boală de la maturitate. Frica se naște în starea asta de expectativă, atunci când prevezi potențialul răului și stai încordat în așteptarea întâlnirii cu el.

– Prin această carte ți-ai transferat existenţa în litere, cu sinceritate, fără fard, pentru „a putea fi retrăită la nesfârșit”. Cum crezi că o percepe cititorul care acum te descoperă?

Dan-Liviu Boeriu: Am avut surpriza să constat că fiecare cititor simte cartea în felul lui. Unii mi-au spus că i-a impresionat ideea remușcării fără temei din prima povestire, alții că s-au regăsit zugrăviți în decorul necăjit al orașului de provincie din ultimii ani, agonici, ai dictaturii comuniste (în „Fuga”). Alții au rămas impresionați de coabitarea cu moartea pe care o descriu în „Norii”, iar Tatiana Niculescu, pe care o admir nespus și care e o prietenă foarte dragă mie, a spus public că nu cunoaște în literatura română recentă pagini mai frumoase despre paternitate decât cele din capitolul „Un fel de liniște”. Diversitatea de păreri m-a bucurat, pentru că asta înseamnă că am reușit, prin scris, să dau întâlnire cititorului în locurile cele mai intime ale sensibilității lui.

– Există frici bune și frici rele?

Dan-Liviu Boeriu: Da, cu siguranță. Frica aceea care e sinonimă cu vigilența atunci când te paște vreun pericol nu e altceva decât un simptom sănătos al instinctului de conservare. Iar fricile patologice, care dau naștere unor fobii ilogice, sunt cele care nu aduc niciun beneficiu. Nici celui care le are, nici celor apropiați lui.

– Cartea ta ne aminteşte că suntem cu toţii fragili, vulnerabili. E ca o oglindă care reflectă cu fidelitate sufletul fiecărui cititor în parte. Nu toţi ne putem exterioriza fricile în scris, în muzică, pe şevalet. Ne putem „împrieteni” cu fricile noastre aşa încât să devină suportabile, să putem construi peste ele?

Dan-Liviu Boeriu: Nu am fost niciodată adeptul ideii că scrisul e terapeutic. Scrisul, din punctul meu de vedere, te constrânge să te întâlnești cu tine însuți (ceea ce nu e foarte comod), dar nu are efect eliberator. Nu există evadare prin scris, există un fel de masochism al dezvăluirii, pe care o faci cu gândul că autoflagelarea asta te poate face la un moment dat mai atent cu propriile defecte. Dar atât.

– Vorbeşti şi de frica de a fi fericit, ştiind că echilibrul va trebui restabilit printr-o pedeapsă. Îngăduinţa de fericire e mai puternică decât frica de pedeapsă?

Dan-Liviu Boeriu: Ăsta e un gând recurent al meu, că fericirea și durerea sunt talgerele unei balanțe în continuă mișcare. Și că una urmează alteia, într-un ciclu pe care nu-l putem prevedea. Atunci când sunt fericit, mă aștept să urmeze și reversul, care poate fi mâine, poimâine sau peste cinci ani. Nu știu. Ce știu sigur e că nu se poate scăpa de aceste experiențe duale, oricâte lecții de „life coach-ing” ți-ar servi șarlatanii.

– „De la prima noastră respiraţie, am făcut deja întâiul pas pe tărâmul fără întoarcere”, scrii în ultimul capitol. „Fiecare început de zi e o nouă taină”. Azi, acum, ce nouă taină ai descoperit în viaţa ta?

Dan-Liviu Boeriu: În pasajul pe care-l amintești mă refeream (îți dau un exemplu) la faptul că niciun răsărit de soare, oricât de spectaculos, nu-ți poate garanta un final al zilei pe măsură. Taina constă în aceea că viețile noastre depind de noi într-o mult mai mică măsură decât ne place, euforic, să credem. Noi nu suntem creatorii vieților noastre, suntem doar actorii ei, destinatarii ei, ființe captive într-o formă de existență pe care nu am ales-o, dar pe care suntem chemați să o jucăm. De cine? Unii îi spun acestei entități Dumnezeu, alții destin, alții soartă, alții hazard. Nu știm, de fapt, nimic. Nici despre noi, nici despre ceea ce ne așteaptă.

– Ai scris cartea în doar două luni. Cum ai descrie acea perioadă, cum au fost pentru tine cele două luni de explorare interioară?

Dan-Liviu Boeriu: Au fost două luni de liniște. Asta mai ales pentru că am scris aproape zilnic, chiar dacă foarte puțin, și puteam scrie, spre surprinderea mea, oriunde. Scriam seara, după ce puneam fetele la culcare, scriam dimineața, trezit înaintea tuturor, scriam și la birou, între două contracte sau două consultații. Ioana, soția mea, mi-a spus în schimb, mult timp după ce cartea a apărut, că a fost foarte greu să se comunice cu mine în perioada scrierii. Eram absent, pierdut în gânduri, răspundeam greu la orice întrebare, ca scos dintr-un vis adânc. Da, îmi aduc aminte că fiecare capitol l-am scris coborând pur și simplu pe firul amintirilor, până reușeam să mă identific complet cu mine însumi din perioada pe care voiam s-o descriu. Am trăit, pur și simplu, în alt timp, de fiecare dată când mă așezam la masa de scris.

– „Libertatea e luxul de a mă întâlni doar cu mine însumi”. „Libertatea absolută e o formă de singurătate conştientă”. Extrapolând, ai scris cartea în libertate absolută. Frica locuieşte şi acolo?

Dan-Liviu Boeriu: Frica locuiește în mintea și în sufletul meu. Adică atât în partea conștientă a ființei mele, unde o mai pot eventual domoli cu ajutorul rațiunii, cât și în partea emoțională, unde de regulă frica reușește să domine. E o permanentă luptă între a detecta, cum spui mai sus, fricile bune de cele rele. Pe primele trebuie să le păstrezi, ca să-ți salvezi viața; celor din urmă ar fi ideal să le poți întoarce spatele. Eu încă nu am reușit, din păcate.

– În topul Librăriei Humanitas din Oradea se regăsesc nume ca Ioana Pârvulescu, Ana Blandiana sau Mircea Cărtărescu, autori cu care ai dialogat anul trecut la Oradea. De ce crezi că cititorii ţi-au propulsat anul trecut cartea pe primul loc?

Dan-Liviu Boeriu: Mi-ar plăcea să dau răspunsuri savante și auto-laudative, dar cred că pur și simplu am devenit cel mai bine vândut autor din 2024 în Librăria Humanitas Oradea din rațiuni de „patriotism local”. Sunt un autor orădean care a scos o carte apreciată de critică și iată, de cititori, ceea ce e un dublu triumf. Mă bucură extraordinar de mult acest succes, mai ales că nu mă așteptam deloc la el.

– Spuneai că vei mai scrie o carte, în funcţie de cum va fi primită aceasta. Cred că ne putem aştepta cât de curând să pui condeiul pe hârtie. Greşesc? Există deja sâmburele viitoarei cărţi?

Dan-Liviu Boeriu: Sâmburii există, intenția există, în mintea mea deja se creionează câteva capitole pentru o nouă carte, dar de data asta nu mă grăbesc. Am răbdare, scriu și rescriu, încerc să găsesc ritmul frazei, termenul potrivit, senzațiile care trebuie să-l miște pe cititor. Nu știu când va veni o carte nouă. S-ar putea să mă iau eu singur prin surprindere și s-o termin repede. La fel cum s-ar putea să mai dureze. Pentru că nu doar fiecare zi e o taină, cum scriam în carte. Fiecare carte e la rândul ei o taină, nu doar pentru cititorul care o descoperă pe raftul librăriei, între sute de alte titluri, ci până și pentru omul care tocmai a scris-o.