Fiecare, pe limba lui, a găsit în Don Valeriano un sprijin, o vorbă bună, un sfat – într-un cuvânt, speranță. S-a alăturat fără ezitare celor mai implicați membri ai asociației italienilor în cauzele de strângere de fonduri pentru copiii bolnavi și cei nevoiași, a fost un stâlp al comunității orionine din Oradea, voluntar neobosit în slujba celor loviți de soartă. Merită menționat că, în zilele de început ale războiului ruso-ucrainean, împreună cu alți italieni, ca de pildă temerara Benedetta Cristofori, Don Valeriano a fost în prima linie în organizarea și transportul de ajutoare de la Oradea la Lvov.
Don Valeriano a fost primul sacerdot italian care – la 30 de ani după căderea comunismului – a ținut prima liturghie în limba italiană pentru comunitatea de italieni prezenți la Oradea și, simbolic, chiar în biserica din Cetate, reînnodând astfel, firul roșu al prezenței italiene „ab urbe condita”! După spusele italienilor, cine va veni după „Don” nu va avea o misiune ușoară. Conducerea Asociației a trimis chiar o scrisoare superiorului ierarhic al lui Don Valeriano exprimându-și speranța că i se va permite cândva întoarcerea.
[eadvert]
„Prin prezența sa în anii de slujire la Oradea, Don Valeriano a susținut și întărit identitatea noastră italiană, pusă adesea la încercare în străinătate, reușind întotdeauna să unească și să integreze cele două identități – italiană și română – cu o privire atentă la nevoile fiecăruia dintre noi, în special ale tinerilor aflați în dificultate. Modul său afabil și vesel, plin de energie și speranță, au susținut de multe ori motivația noastră de a nu renunța pe calea integrării noastre”.
Într-un interviu recent realizat de subsemnata pentru o lucrare de doctorat în Istorie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, privind prezența italienilor în Oradea și Bihor, Don Valeriano dezvăluie detalii din experiența personală și a comunității italiene în Bihor.
D.V.G. După cum se știe, la Oradea și în împrejurimi italienii au avut o influență importantă de secole, atât la nivel ecleziastic, prezența unor personalități importante care au dat viață chiar unor cartiere, iar apoi au contribuit mai ales din secolul al XVII-lea până astăzi la dezvoltarea orașului, la dezvoltarea arhitecturală și apoi, trebuie să spun, în unele cazuri și la dezvoltarea culturală. Prezența italienilor este importantă, totuși, poate la nivel antreprenorial mai mult în Hunedoara, Banat,decât în Bihor și Oradea. Se știe că mai multe familii italiene, mai ales în timpul imperiului austro-ungar, s-au mutat în Transilvania tocmai pentru că era mai ușor, fiindcă imperiul nu era o singură națiune, ci o aglomerație de națiuni sub aceeași conducere, care era împăratul, deși fiecare entitate își păstra propriile drepturi, propriile caracteristici, și exista o ușurință de circulație. Familii de italieni s-au mutat în zonă, în principal pentru a se ocupa de tăierea și de prelucrarea lemnului, pe lângă gatere, lucrau scânduri, grinzi pentru construcții. Acest lucru s-a întâmplat mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea.Cea mai mare parte dintre cei veniți proveneau din Friuli, Veneto, Trentino aflați în imperiu.
R.V. Există continuitate?
D.V.G. Nu există continuitate, pentru că au trecut mai departe, s-au mutat în interiorul României și mai în jos, spre Arad și Timișoara, Hațeg.
R.V. Ce au găsit acolo și ce nu au mai găsit aici?
D.V.G. Posibilitatea de a munci, o ofertă mai mare pe piața muncii.
R.V. Deci există comunități mai puternice și mai vechi în altă parte?
D.V.G. Da, există. Aici la Oradea avem un vid în principal din cauze lingvistice și pentru că în timpul comunismului câți au rămas chiar și în restul țării? România interbelică a fost perioada în care s-a înregistrat cel mai mare aflux de italieni în România. Apoi, în 1948 a avut loc ascensiunea comunismului, ceea ce a dus la faptul că mulți italieni au fost alungați și cei rămași erau discriminați, mai mult și decât etnicii germani. Italienii erau considerați ca aparținând Occidentului decadent, erau etichetați drept fasciști, s-au confruntat cu situații dificile: adică fie trebuiau să se întoarcă în Italia, fie,dacă rămâneau,trebuiau să renunțe la cetățenia italiană, să schimbe numele, să se camufleze, să se asimileze. Astfel, cei care rămâneau predau documentele, pașapoartele și tot ce erau însemne formale alte identității italiene.
R.V. Erau italieni din prima generație?
D.V.G. Prima și a doua generație.
R.V. Și mai recent? Astăzi?
D.V.G. După ce s-a terminat perioada comunistă, totuși, a avut loc o revenire a italienilor, o nouă generație, care s-a oprit imediat dincolo de graniță din motive de proximitate logistică și mai ales de oportunități antreprenoriale. Mulți s-au oprit în această zonă de lângă graniță, Timișoara, dar și Arad, și mergând în sus de-a lungul graniței, spre Maramureș. Primele zboruri de legătură cu Italia au fost de la Timișoara și Arad. Timișoara a devenit la un moment dată o prelungire a regiunii Veneto. Bihorul mai puțin, și din cauza aeroportului, Bihorul a început acum, în ultima perioadă, 10-15 ani, să se dezvolte. Problemele de transport aerian care persistă și astăzi sunt o frână importantă pentru antreprenoriatul și turismul din Italia.
R.V. Cine sunt astăzi italienii din Bihor?
D.V.G. Astăzi găsim o comunitate încă de primă generație de adulți, cetățeni italieni sau au o forma mentis italiană, dar aleg să locuiască în România, pentru că, oricum, mai ales în aceste zone, găsesc oportunități profesionale. Nu sunt cetățeni români, dar sunt cetățeni ai urbei, la dezvoltarea căreia contribuie din plin, economic, cultural, caritabil. Ei nu se revendică din minoritatea națională împământenită. Vorbim de vreo 600 de italieni cu sau fără familii în Bihor, iar la Oradea trebuie să fie aproximativ 100, poate mai mult, dar e o prezență încă fluidă, instabilă. De asemenea, mulți preferă să stea la periferia Oradei, zona metropolitană, care s-a dezvoltat foarte mult ca zonă rezidențială, ca Sântandrei, dar și zona colinară. Orașul este sufocant, ca să fiu sincer. Un factor coagulant este slujba duminicală în limba italiană. În urmă cu doi ani și jumătate, am început celebrarea liturgică în biserica din Cetate, cunoscută ca „biserica slovacilor”. Acolo am început să celebrăm Sfânta Liturghie în limba italiană și, încet-încet, a avut loc o apropiere de biserică și între oamenii din comunitate. S-a făcut puțin tam-tam, publicitate, și încet-încet, italienii și familiile lor s-au obișnuit cu faptul că în fiecare duminică, la ora 12.00, se celebrează slujba în italiană, unde se regăsesc pe sine și se întâlnesc cu conaționalii. Trebuie însă menționat că nu totul e lapte și miere, comunitățile italiene din străinătate fiind oglinda Italiei, a patriei-mamă, unită în supraidentitatea ei italică, dar și fragmentată, după identitățile locale din peninsulă.
R.V. Cum spune istoricul Ernesto Galli della Loggia „Există mai multe Italii, ceea ce e în sine una dintre trăsăturile esențiale ale identității italiene, al cărei teren comun este moștenirea romană și cea creștină catolică”. Diversitate și amalgamare la un loc! Aici, la Oradea, într-un oraș prin tradiție seculară multietnic, multiconfesional și multicultural această unitate în diversitate se poate manifesta liberă de constrângeri.
Duminică 12 noiembrie, ora 10:30, Don Valeriano Giacomelli va ține slujba de rămas-bun, în Biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” (Don Orione), din strada Cazaban, Oradea.
Citiți principiile noastre de moderare aici!