Mariana Frătiţă e designer, pictor, femeie de afaceri. Reuşeşte să fie româncă şi universală în acelaşi timp, aşa cum aprecia poeta Denisa Popescu.

Mariana Frătiţă expune la Galeria de Artă din Cetatea Oradea, la invitaţia Artiştilor Plastici din Oradea în cadrul unui eveniment- Coerenţa vizibilului- organizat de neobosita Vioara Bara. De această dată, Mariana Frătiţă expune colaje textile, chiar dacă îndrăgostită fiind de Gustave şi Van Gogh, adoră să picteze feţe peste care pune sentimente.

Designul vestimentar a fost întotdeauna pasiunea sa, ceea ce a condus-o spre a-şi deschide o fabrică unde produce haine pentru Italia, Franţa, Anglia. A realizat şi colecţii pentru copii, dar şi o colecţie inspirată din legenda Anei lui Manole.

„Arta decorativă este vocea prin care se face auzită, este privirea graţie căreia vede şi se face văzută, este, în ultimă instanţă, simţul ei absolut. Portul nostru popular este sursa primară de inspraţie. Reinterpretat, ţâşneşte la suprafaţa vremurilor, cu o forţă şi o prospeţime demne de clocotul secolului XXI…Cu Mariana Frătiţă, arta noastră decorativă a intrat regal în postmodernitate”, spune Denisa Popescu.

În acelaşi curent o încadrează pe Mariana Frătiţă şi istoricul şi criticul de artă Aurel Chiriac, cel care a vernisat expoziţia „Coerenţe vizibile”, subliniind un soi aparte de nostalgie al originilor, fără a fi o melancolie a tenebrelor, a zbuciumului iniţial, ci o nostalgie blândă.

„Expoziţia de faţă, alcătuită din colaje textile, unele independente- Maternitate sau Locuri de inimă-altele înrămate-tablouri în care materialul înlocuieşte vopseaua-Porţi de lumină, iar unele pe suport de lemn vopsit, suport care la rândul său trasează încadratura textilului- Coliere, are ca sursă de inspiraţie evidentă arta populară românească, unduitorul plai mioritic”, a spus Aurel Chiriac.

Criticul subliniază că deşi punctul de pornire al lucrărilor Marianei Frătiţă e arta populară „lucrările sale alunecă mereu dincolo de limitele unei simple, chiar dacă pure, etnicităţi, înscriindu-se între hotarele unui comentariu postmodern care face mereu diferenţa”.