Ridicarea pe soclu a statuii Sf. Ladislau, în curtea exterioară a Cetății Oradea a iscat un scandal național, alimentat în primul rând de minciuna că statuia regelui ar fi luat locul statuii lui Mihai Viteazul.

[eadvert]

În context, Primăria Oradea a încercat să dezamorseze tensiunile cu un filmuleț explicativ pe TikTok.

„Hora” statuilor în Oradea a început în primăvara lui 2019, când Mihai Viteazul a fost dat jos de pe soclul din Piața Unirii, pentru a-i face loc regelui Ferdinand. La acel moment primar al Oradiei, Ilie Bolojan a promis reamplasarea statuii celui care a înfăptuit unirea de la 1600 într-o piață care să-i poarte numele.

Aceasta e actualul Centru Civic, rebotezat temporar cu numele lui Emanuil Gojdu și care, de anul viitor, ar trebui redenumită după numele voievodului. Asta la finalizarea șantierului pasajelor, când între Parcul 1 Decembrie și Cetatea Oradea ar urma să apară un platou pietonal.

Muzeograful Dumitru Noane(FOTO) susține cu argumente din istoria locului, în favoarea acestei locații, răspunzând și celor care susțin că voievodul nu ar fi avut nici o legătură cu istoria Oradiei.

El insistă că o analiză ușor mai aprofundată arată că direct și indirect, că Mihai Viteazul a avut legătură și cu urbea de pe malurile Crișului Repede în timpul domniei sale.

Noane consideră că sunt trei momente clare și ușor de documentat care scot în evidență această legătură.

„Micul Șoim”

„Izvoarele scrise demonstrează că cea mai veche mențiune documentară despre legăturile lui Mihai Viteazul cu Cetatea Oradea și zona vestică din Principatului Transilvaniei se leagă de participarea oştilor transilvănene la campania antiotomană din Ţara Românească de după bătălia de la Călugăreni din august 1595”, spune Dumitru Noane.

Conform acestuia, un inventar al bunurilor aparținând Cetăţii Oradea care datează din 1632, este pomenit un tun despre care se precizează sumar: „Tun cu numele Micul Şoim, al voievodului Mihai, de 5 funţi. Are ghiulele’’.

Istoricul arată că „avem lămuriri dintr-o cronică mai puţin cunoscută, a lui Baranyi Decsi János. În relatarea despre asedierea cetății de la Ineu de către ardeleni, la 1595, el face o precizare importantă: „Comandantul oştilor orădene era Gheorghe Kiraly, fratele lui Albert, vechiul războinic, locțiitorul marelui căpitan, care în afară de multă pulbere şi tunuri Micul Şoim, a adus şi ghiulele mari ca să lovească cu acelea zidurile”. Dar e cunoscut că Albert Király a participat în subordinea lui Mihai Viteazul la bătălia de la Călugăreni. Este foarte posibil ca acesta să fie momentul în care a dobândit pentru orădeni mai multe astfel de tunuri, din care, până la 1632, mai rămăsese doar exemplarul prins în inventarul cetăţii. E de presupus că Mihai Viteazul le va fi dăruit din captura de război, ca semn al recunoașterii serviciilor aduse cu ocazia bătăliei de la Călugăreni”.

Legături indirecte ale legăturii lui Mihai Viteazul cu Oradea se găsesc în încâlcita istorie care s-a țesut la momentul asediului turcesc din toamna anului 1598.

În context, puterile din zonă se luptau continuu pentru cucerirea și stăpânirea de noi teritorii.

„Țările din zonă, Polonia, Transilvania, Țara Românească și Moldova, ca vasale ale Imperiului Otoman, trebuiau să penduleze între acesta și Imperiul Habsburgic, noul actor important în sistemul politico-militar și de influență. Conducătorii și-au orientat interesele în funcție de evoluția raportului de forțe și au căutat să profite de acesta pentru a-și crea propriile vasalități: Polonia asupra Moldovei, Transilvania asupra Moldovei și Țării Românești”, explică Noane.

El consideră că, în preambulul asediului otoman asupra cetății Oradiei, Mihai Viteazul i-a ajutat pe asediaţi şi indirect: „În octombrie 1598, trupele sale au trecut în sudul Dunării și au atacat prin surprindere şi au nimicit o armată turcească la Nicopole, au distrus cetatea, au trecut prin foc şi sabie tot ţinutul până în munţii Balcani şi au înfrânt două armate lângă Vidin şi Cladova. După cum rezultă dintr-o scrisoare a episcopului Náprági Demeter – scrisă la 20 octombrie 1598 şi adresată cardinalului Cinzio Aldobrandini, gestul lui Mihai a fost un ajutor dat Oradiei”.

„Stratagema lui Mihai a fost atât de evidentă încât a fost remarcată şi de două cronici turceşti. Cronicarul Hasanbegzade a notat că „Mihai cel rătăcit, când a auzit că armata islamului s-a încurcat la Oradea cu cetatea, și el a mers asupra Nicopolului de pe ţărmul Dunării, l-a pus pe fugă pe Hafâz paşa, care avea paza acolo…’’. Un alt cronica, Mustafa Naima îl acuză pe Mihai că îndată ,, …ce a aflat despre situația armatei de la Oradea, a început să-şi pună în aplicare viclenia’’, relatează Noane.

Desigur, interesul lui Mihai Viteazul a fost, mereu, aducerea cetății între granițele Transilvaniei.

Și după finalizarea asediului otoman, voievodul Mihai continuă eforturile în această direcție, arată Noane. „După încheierea asediului cetăţii au devenit evidente intenţiile habsburgilor de a rămâne definitiv în posesia Oradiei şi a Bihorului și s-au ruinat și speranţele orădenilor că ajutorul habsburgilor va fi dezinteresat. Totuși, intenţiile acestora nu erau greu de presupus din moment ce, încă din momentul în care trupele austriece intrau în cetate, au venit cu arhitectul militar Giovan Marco Isolano da Bologna, care a început rapid un studiu amănunţit asupra fortificaţiilor. El a făcut o schiţă a cetăţii pe care a trimis-o apoi căpitanului Ferrante Rosii în cetatea Tokaj. Totuși, orădenii au bănuit pericolul care îi ameninţa şi au cerut garanții când au permis intrarea garnizoanei austriece în cetate. Aceste garanţii nu au fost respectate.

În 1599, Sigismund, apoi cardinalul Andrei Báthori, care i-a urmat în fruntea Principatului, au încercat fără rezultat să redobândească Oradea prin solii trimise la împăratul Rudolf. La fel a procedat, în noiembrie 1599, şi Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti şi, de acum, şi al Transilvaniei”, relatează Noane.

Muzeograful arată că preocupările lui Mihai de a readuce Bihorul la Transilvania era evidente la începutul anului 1600. Cetatea și comitatele din jur rămăseseră, după asediul din 1598, sub ocupaţie habsburgică.

Mihai Viteazul i-a cerut lui Paul Nyári, marele căpitan al Cetăţii Oradea, să determine cetăţile din acea parte şi comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc să se supună Oradiei, așa cum reiese dintr-o scrisoare pe care Paul Nyári o trimite arhiducelui Mattia.

„Nyári a şi trimis la Mihai pe vicecăpitanul său Ştefan Stepan, cu cererea ca voievodul să aștepte hotărârea împăratului. Între Mihai și Stepan se pare că se vor fi stabilit legături mai strânse deoarece, îndată după asasinarea temerarului voievod, este ucis, din ordinul lui Basta, şi Ştefan Stepan, vicecăpitanul cetăţii Oradea”, arată Noane.

În iulie 1600 au fost formulate ,,dorinţele Măriei Sale Mihai vodă, domn al Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de Înălţimea Sa împăratul’’: unde se precizează că ,,ceale cinci varmeghii(comitate) carele sănt Bihorul şi Solnocul de Mijloc şi Maramurăş, Sărandul(Zarand), Crasna, să se rumpă (să revină) aicia către Ardeal, cu cetăţile şi cu ţinuturile, cum au fost mai dennainte vreame”, explică Noane, arătând că Mihai şi-a exprimat, atunci, îngrijorarea faţă de situaţia Oradiei şi intenţia sa fermă de a o readuce între frontierele Transilvaniei: ,,După cum am înţeles că turcul din nou ar vrea să ocupe cetatea Oradea, faţă de care intenţie, ca de acolo să-l pot îndepărta i-am scris că noi vrem a o ocupa şi a relua hotarele ce sunt ale Transilvaniei’’.

Tabăra de la 11/12 decembrie 1600

În toamna lui 1600, Mihai Viteazul pierde succesiv nu numai Transilvania, ci şi Moldova şi Ţara Românească și, în scurt timp, pornește cu un mic alai spre curtea Impăratului Rudolf al II-lea.

Noane relatează cum, la 11 decembrie 1600, Mihai a ajuns la Oradea, de unde, în 12 decembrie, i-a scris o scrisoare arhiducelui Mattia, despre felul în care a fost primit în oraş: ,,Cu ajutorul Domnului ieri, în ziua a 11-a a lunii curente decembrie, urmărit de uneltitorii şi duşmanii care niciodată n-au voit binele nici pre sfintei majestăţi nici Republicii Creştine şi stăpânirii, am poposit la Oradea unde, am ajuns cu sufletul moleşit şi aproape deznădăjduit, aici oarecum m-am reîntremat şi m-am refăcut şi m-am făcut mai cutezător’’.

Concluzia muzeografului Noane e că aceste momente din timpul scurtei domnii a lui Mihai arată că „merită să fie cinstit și de către orădeni pentru ceea ce a făcut”:

„Considerăm că statuia sa își merită cu prisosință un loc de cinste în urbea noastră. Locul cel mai potrivit, de necontestat, pentru reamplasarea statuii, este în zona cetății orădene, cu fața spre aceasta, așa cum și-a amplasat corturile în noaptea de 11 spre 12 decembrie 1600, când a pus tabăra aici. Istoria arată că împăratul habsburg i-a oferit sprijinul cerut, pentru a putea păstra Unirea, dar numai pe moment. Doar că dorința sa nu s-a potrivit cu planurile curții imperiale habsburgice, ca urmare, după izbândă, Mihai Viteazul a fost asasinat mișelește, așa cum se știe”.