Unul dintre spectacolele invitate şi aşteptate în Festivalul Internaţional de Teatru Oradea (FITO) a fost cel al Teatrului Compania 1980 Tokyo. „Balada de la Narayama” are la bază cartea Narayamabushi-ko de Shichiro Fukazawa, publicată în 1956, care a fost adaptată și pentru film de două ori, în 1958 de către Keisuke Kinoshita, și în 1983 de Shohei Imamura, cel de al doilea film fiind distins cu Palm d’Or la Cannes.

La intrarea în Sala Mare a Teatrului Regina Maria, actorii japonezi au întâmpinat publicul orădean salutându-l politicos cu „Bună seara”. Au urcat apoi pe scenă prezentând povestea lui Orin şi a călătoriei sale finale, pelerinajul spre Narayama. Pentru a evita să devină o povară pentru familie şi pentru comunitate, toţi sătenii care împlineau 70 de ani trebuiau să meargă pe vârful muntelui Narayama, cunoscut ca „muntele cu stejari”, pentru a-şi aştepta sfârşitul.

FOTO: DAN ILLE

Acolo satele nu aveau nume iar viaţa nu era deloc uşoară. Fiecare zi era o luptă cu foametea, pentru că acolo nu creştea nimic. Orezul alb fiert era o delicatesă de care aveau parte doar la „ospeţele” de dinainte plecării bătrânilor, alături de un pahar de sake. Se mânca cu moderaţie, pentru ca mâncarea să ajungă tuturor membrilor familiei, frica de foame fiind mereu prezentă.

Spectacolul pendulează de fapt între două poveşti. Una este cea a văduvei Orin, care aştepta cu bucurie întâlnirea cu zeii pe Narayama, şi filul ei, Tappei, el însuși văduv și tată a patru copii. O relaţie apropiată, plină de iubire, în care dacă Orin îşi dorea chiar să ajungă mai repede pe munte, Tappei ar fi amânat cât mai mult plecarea mamei. Celalată poveste este cea a vecinului lui Orin, Mata, care nu se împacă deloc cu această tradiţie şi evită pelerinajul de mai bine de un an, în timp ce fiul său încearcă să îl ducă cu forţa mai repede pe muntele sfânt. „În alte ţări, bătrânii pot să trăiască şi până la 80 de ani acasă, dacă au bani”, spune Mata în apărarea lui. Dar banii nu sunt o opţiune în satul lor lovit de sărăcie.

La momentul plecării trebuiau respectate trei reguli: să pleci fără să fii văzut de cei din casă, să nu vorbeşti, iar însoţitorul să nu privească înapoi când părăseşte muntele şi îşi abandonează părintele. Până la urmă, chiar dacă „Balada de la Narayama” este o poveste fictivă, ea pune sub semnul întrebării locul bătrânilor în societate.

Pentru adaptarea scenică, Yukio Sekiya a folosit metoda originală Sugeki, o metodă teatrală care elimină decorul, costumele și machiajul realiste, iar scenele sunt create cu câteva cutii negre și funii albe, mizând pe expresiile fizice ale actorilor, care joacă mai multe roluri. Spectacolul s-a jucat cu muzică live şi cu supratitrare în limba română.

[eadvert]