2003. Mă întorc puţin în timp. Este anul în care am câştigat o bursa în Graz – Austria, moment în care am început să călătoresc cu adevarăt în lume şi să îmi schimb mentalitatea vizavi de tot ce mă înconjoară. O lume atât de mare şi uneori… totuşi mică. Lăsând la o parte Europa, pe care am vizitat-o în lung şi în lat, şi unde totuşi nu am simţit foarte mult diferenţele culturale ale acestui continent şi implicit ale ţărilor aflate pe acest continent. Doar economice şi istorice.
Într-o altă lume
În 2004 am plecat la Viena, unde urma să fiu implicat într-un festival de operă şi unde am fost remarcat de Opera mica din Viena (Volks Oper) alături de care urma să decolez spre alte continente cum ar fi Asia, în China. Într-adevar, atunci a fost momentul în care am simţit că am aterizat într-o alta lume, ca şi cum aş fi părăsit Terra şi aş fi ajuns pe o altă planetă… Atunci am zis: „Da…vreau să călătoresc, vreau să văd tot…”
Am revenit în ţară în 2005 unde am hotărât totuşi că vreau să rămân şi să clădesc ceva aici, să îmi fixez punctul 0 – cel în care am să revin oricând, oriunde aş călători. Din păcate lucrurile se schimbă foarte repede în România, iar instabilitatea politico-economică nu îţi permite să faci ceva cinstit şi să te menţii. E din ce în ce mai greu să vezi lucrul ăsta rămânând în ţară… Cortina de fier a apus demult, şi totuşi, noi înşine ne ridicăm gratiile. Avem libertate ca cetăţeni ai acestei ţări să călătorim, să vedem lumea, dar lipsesc posibilităţile. Stăm în faţa televizoarelor şi „consumăm” imagini legate de această lume, stăm şi ne gândim: „ce frumos ar fi să fiu pe o insulă cu nisipuri albe şi oceanul albastru, cu un cocktail în mână sub un palmier…”. Ne amăgim că măcar copii noştri vor vedea ce noi nu avem curajul să atingem. Alergăm a doua zi după bani, bani, bani, înjurăm toate gropile din asfalt şi rovigneta pe care ne-o cere un guvern care ar trebui în primul rând să ofere apoi să ceară, şi totuşi… problema e legată de mentalitatea noastră, nu de cei pe care noi îi alegem şi ne aşteptăm să ne scoată din „groapă”.
Ce poţi face tu…
Nu sunt politician, nici jurnalist şi nici nu voi încerca sa fiu vreodată dar sunt şi eu un cetăţean al acestei ţări şi doare atunci când te prezinţi oriunde că eşti român şi ţi se aruncă priviri pline de neîncredere… Şi totuşi, sunt mândru când dovedesc că suntem foarte educaţi şi capabili. Cineva spunea: „Nu întreba ce poate face ţara pentru pentru tine. Întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Veţi înţelege imediat de ce spun asta. Am uitat ce mi-am propus cândva, dar am sa îmi reamintesc abia în 2009. Trebuie să scap de aici. Nici eu nu ştiu de ce… dar o zicală latină spune „ubi bene ibi patriam” (Unde-i bine, acolo e patria) sau „ubi panis ibi patriam” (Unde-i pâine, acolo e patria). Nu e ceva de condamnat. Fiecare dintre noi facem totul cu putinţă să ne asigurăm traiul în ţara noastră, dar fiecare individual. Suntem o ţară unită ca teritoriu şi totuşi deloc uniţi în scopul de a reclădi ţara. Martirii acestei ţări, oameni de rând au luptat şi şi-au dat viaţa pentru această ţară şi viitorul ei, al nostru, să nu uităm. Şi nu tine de noi – zicem – ci de cei care ne conduc… haotic. Şi totuşi. Beneficiile obţinute de ţara noastră nu ţin de meritul dragilor noştri conducători ci de circumstanţele politico-economice. Şi totusi e mentalitea de vină. Felul de a privi lucrurile. Din păcate şi televiziunile şi tot ce ţine de media din Romania au început să promoveze nonvalori, scandaluri şi tot ce este lipsit de bun gust şi bun simţ iar noi stăm în tăcere şi spunem: „nu putem face nimic…” Televiziunile urmăresc „sfântul” rating şi zic: asta prinde la români… Iar noi ne vedem mai departe de neajunsurile noastre aruncând din când în când o privire în „grădina” vecinului iar atunci când nu mai putem de nervi ne legăm de orice ne iese în cale. Sunt mândru că sunt român! De aceea trebuie să spun lucrurilor pe nume. Avem nevoie de o schimbare a mentalităţii. Să scăpam de psihoza crizei instaurate.
Reîncepe călătoria
Iată-mă în Juneau – Alaska, îmbarcat pe frumoasa Radiance Of The Seas, un vas de croazieră american. De aici am început călătoria din nou. Stau în cabină şi îmi fac cruce zicând: „Am scapat!” Nici eu nu ştiu de ce spun asta. Dar e un sentiment pe care îl am în suflet. Din primele clipe petrecute la bordul acestei nave mi-am spus: „Doamne… bunica mea de 70 de ani stă acasă cu telecomanda în mână şi o pungă de medicamente lângă ea, iar aici, pe vas, bunica altora – de aceeaşi vârstă – e în ringul de dans şi dansează! Simte viaţa din plin!” Sună amuzant… dar e trist. Nu simt pesimism totuşi spunând asta, ci dimpotrivă, sunt optimist. Cândva se vor schimba lucrurile şi la noi. Chiar şi acum aud o piesă de acasă care spune: „Tânăr vreau mereu să fiu / Să trăiesc aşa cum ştiu / Ca la 20 de ani, fără griji şi fără bani.” Şi încă o dată zic: asta prinde la români. Şi: „of viaţa mea”… Facem haz de necaz… visăm… şi ne amăgim.
În următorul Jurnal de bord: Viaţa pe vapoarele de croazieră
Citiți principiile noastre de moderare aici!