Laura Andru, din Chişcău, e „mai drac decât un bărbat”. De 11 de ani a preluat afacerea familiei

Laura Andru, din Chişcău, împlineşte anul acesta, în decembrie, 38 de ani şi poate spune că de 26 de ani munceşte la pensiunea familiei. „Nu mă simt de 38. La minte, câteodată sunt de 20”, râde Laura.

Povestea afacerii de familie a pornit-o mama ei, Maria Andru, care la început vindea sâmburi de nucă. „Făcea bani de o Dacie pe zi”, spune Laura. A lucrat şi în Serbia, la betonieră. „A muncit foarte mult! La ea nu exista «nu se poate».”

În 1992 au înfiinţat prima firmă. În zona Peşterii Urşilor pe atunci era pustiu, un peisaj sălbatic. Exista doar chioşcul lor din placaj, dotat cu o sobă de teracotă. Se putea bea rom Pirat, vodcă Stalinskaya şi lichior. După câţiva ani, s-au gândit să facă şi câteva spaţii de cazare. La început au avut patru camere, cu o baie comună, dar erau primii din Chişcău la care puteai înnopta în zona peşterii.

Mariei Andru îi plăcea să pregătească mâncare pentru turişti. „Ţin minte că făcea mici. În ciupa albastră frământa carnea adusă de la Bunteşti”, îşi aminteşte Laura.

„Întotdeauna mama a fost creierul. Tata era mereu plecat cu aprovizionarea. Mergea de exemplu până la Arad, să aducă bere Arbema. Ţin minte că pe mama o trezeau şi noaptea clienţii, să o roage să le facă pui la cuptor. În bucătărie era numai ea, era pasionată de gătit şi a învăţat singură să pregătească tot felul de reţete”. Banii pe care îi câştiga în fiecare sezon îi investea tot în pensiune.

La vârsta de 12 ani, Laura s-a mutat din sat la pensiunea de lângă peşteră. Ajuta încă de mică la servit pe terasă, în vacanţele de vară. În sat a rămas doar fratele ei mai mare, Răzvan.

De atunci a început să înveţe de la mama ei reţete de mâncare şi cum merg treburile la pensiune. Când mama era în bucătărie, Laura se ocupa de terasă, iar tata stătea la taraba cu suveniruri.

Laura era foarte bună la sport pe vremea când era elevă la Şcoala Generală din Chişcău. Îşi aminteşte şi acum cu drag de fostul ei profesor, Cristian Ioan Remus, care o ducea mereu la concursurile de atletism, la care cucerea de obicei locurile 1 sau 2. Mama îi spunea: „Nu facem noi bani de-aci!”. Laura povestește că atunci când mergea prin ţară la concursuri, alerga hotărâtă să primească o diplomă, de teamă să nu îi spună mama că a pierdut o zi de muncă în care nu a câștigat nimic.

Liceul l-a urmat la Beiuş. A absolvit Colegiul Naţional „Samuil Vulcan”. Regretă însă că acolo nu a mai dus-o nimeni să participe la vreun concurs. Şi-a luat apoi licenţa la Facultatea de Protecţia Mediului din Oradea, în Inginerie şi management în alimentaţie publică şi agroturism.

A preluat afacerea familiei

Bolnavă, mama ei a murit în anul 2014. La 25 de ani, Laura a trebuit să preia afacerea familiei, ajutată din când în când de Răzvan. Erau zile când dimineaţa schimba aşternuturile din camere şi făcea curat, după care era la bucătărie să pregătească mâncarea, dar şi la terasă, pentru a prelua comenzi. Iar turiştii erau mult mai mulţi decât acum.

„Nu ştiu cum am rezistat atunci, cum am făcut faţă. Am preluat toată munca, nu am avut ce să fac”, spune Laura. În Chişcău mersese vestea că cea mai bună mâncare o face tanti Maria de la pensiune. O vreme, Laura s-a temut că nu se va ridica la standardele mamei sale, că lumea nu va mai veni ca înainte. Dar nu a fost cazul, pentru că şi acum recomandările oamenilor tot către ea merg. Sunt turişti care vin de ani de zile numai la ea, dacă nu să se cazeze, cel puţin să mănânce bine pe terasă.

O zi de muncă pentru Laura începe pe la 6 dimineaţa, îşi pregăteşte cafeaua, după care merge să verifice cazanul de apă pentru pensiune. Apoi se mută în bucătărie şi începe să pregătească mâncarea pentru clienţi. „Vara eu nu ies din bucătărie toată ziua. Apuc pe la 6-7 seara să ies în spatele pensiunii, ca să fumez o ţigară. Nu ştiu ce înseamnă să stai la o cafea. De multe ori nu apuc nici să mănânc”.

Fetiţa Laurei, Evelyn, are acum un an şi şapte luni. Laura îşi aminteşte că toată perioada în care a fost gravidă cu Evelyn a stat în bucătărie, până în ultima zi, când a trebuit să nască. Seara la ora 11 a terminat de pregătit mâncarea, a doua zi a plecat la Oradea, la maternitate. La trei zile după ce a născut, s-a întors la Chişcău, pentru că urma ziua de Sfânta Maria şi îi soseau oamenii la cazare, la masă. În a cincea zi, Laura muncea în bucătărie. „Mi-a fost foarte rău atunci, ameţeam, credeam că am să cad. Dar nu am zis nimic nimănui, pentru că terasa era plină de oameni, iar Andreea, cumnata mea, nu făcea faţă singură. Răzvan avea grijă de Evelyn”.

Acum doar Laura şi Andreea se ocupă de pensiune. Răzvan e plecat în curse prin străinătate, iar tatăl Laurei e stabilit de mulţi ani în Spania, vine doar din când în când la Chişcău. „Fără mine nu se deschid uşile aici”, spune Laura.

Cât despre aprovizionare, Laura are câteva locuri preferate de unde cumpără carnea de mici sau păstrăvii. „Nu mă duc să cumpăr de oriunde. Pe mine nu mă interesează că tu ai o ofertă, că vinzi zece la preţ de cinci. Ceva nu e în regulă acolo, nu îmi place. Iau de unde ştiu sigur că e bun şi proaspăt”.

„Nu mi-e uşor, dar nici nu vreau să mă las!”

Toţi cei cu care colaborează Laura spun că e „mai drac decât un bărbat”. „Eu mă bag la de toate. Dacă trebuie să mă ocup de betoane, merg la betoane. Dacă e de descărcat o maşină, o descarc. Dacă nu-i niciun bărbat să te ajute, n-ai ce să faci! Dacă se sparge o ţeavă, pun mâna pe cheie până vine instalatorul. La casa asta nu ai cum, numai aşa! Nu mi-e uşor, dar nici nu vreau să mă las! Dacă nu m-a doborât când a murit mama, nu mă doboară nici acum”.

A vrut să renunţe de foarte multe ori. A avut momente când a zis: „nu mai pot”. Dar seara se culca şi a doua zi, de dimineaţă, o lua de la început. Avea grupuri la masă, avea clienţi la cazare…

„Răutatea oamenilor câteodată îţi dă putere, te întăreşte să mergi mai departe, să nu te laşi. Îi invidiam uneori pe cei care au un servici de la 8 la 16, vin acasă, merg cu copiii în parc. Eu, de exemplu, nu am timp vara să merg duminică în parc cu fata mea. Nu zic, aş putea să închid într-o duminică pensiunea şi să pierd, să zicem, 4.000-5.000 de lei. Dar nu prea pot, pentru că sunt clienţi care vin special duminică de la Oradea şi mă sună. Pe de altă parte, toamna şi iarna e mai multă linişte şi atunci am timp să stau cu ea. Tragi în sezon, ca să poţi supravieţui în lunile «moarte».”

Înainte de a se stinge mama sa, Laura i-a propus de multe ori să vândă pensiunea şi să plece, dar răspunsul ei a fost de fiecare dată: „Să vând munca mea de o viaţă? Nici moartă!”

Acum Laura duce mai departe moştenirea. „Mama a pus mult suflet aici. A muncit pentru fiecare lucru. Dacă trebuia pus un stâlp, muncea ea cu tata şi cu doi-trei prieteni, de ajutor. E o afacere de familie”.

La etaj, pe un perete, e pusă în ramă fotografia mamei. Ca un înger păzitor al Laurei, o veghează şi îi dă putere. Iar Elvelyn este cea care o motivează să meargă mai departe, cu mână de fier.