„Sunt doar un vagabond care adulmecă urmele lăsate de Panait Istrate sau de Walt Whitman”, se descrie Liviu Stănescu în cartea care a fost lansată sâmbătă la Librăria Humanitas Oradea. Întâlnirea pregătită de Editura Humanitas, în parteneriat cu Revista de cultură Familia, a generat un dialog între autor şi criticul literar Dan-Liviu Boeriu.

Liviu Stănescu se consideră un „hoinar fără pereche”, „un uliţar”, un rătăcitor, un „pierde vară” dar şi „un mare pierde iarnă”, „un prieag, o haimana, un fliueră vânt şi-un vântură lume”, un „haihuist”.

[eadvert]

„Am ceva în mine, ceva ce nu mă lasă să stau locului, ceva ce îmi strigă în urechi tot mereu şi mereu «La ce stai? Ce mai aştepţi? Dispari de-aici ca să apari dincolo, iar de dincolo mergi către un alt colo. Hai, du-te! Şi m-am dus» La fel cum fac în toate vieţile mele. Am plecat să cunosc necunoscutul!”

Dan-Liviu Boeriu îl descrie pe autor ca fiind unul dintre cele mai interesante personaje pe care le-a cunoscut în ultimii ani. „Citind despre el şi interesându-mă am aflat că a deschis primul restaurant indian din România în 1992, a continuat cu un restaurant marocan, student fiind. De acolo, deja, un pic de curaj şi de nebunie îţi trebuie să îţi deschizi un restaurant indian în ’92.”

Liviu Stănescu spune că de fiecare dată a fost un pariu pe care l-a făcut cu el însuşi, „uneori mergând cu capul înainte”, dar pe care reuşit în fiecare rând să şi-l ţină. Poveştile lui merg din una-ntr-alta, interesante, spumoase, inedite. Te captivează, uiţi de timp şi vrei să asculţi tot mai mult pentru că în 20 de ani de călătorii aventurile lui sunt numeroase şi îţi doreşti să le trăieşti măcar auzindu-le.

Împărtăşind „nimicul” cu cei mai frumoşi oameni

A fost considerat spion venind acasă din Israel, în vremea Revoluţiei. A văzut pământul vălurindu-se la marele cutremur din Nepal, a scăpat de gloanţe în războiul civil din Kenia, a experimentat lumea colorată la 41 de grade, bolnav fiind de febră tifoidă în Iran. Necunoscându-le graiul, a stat de vorbă ore întregi cu oameni din ţări slab dezvoltate – „cei mai frumoşi oameni”, spune Liviu Stănescu – care l-au primit în colibele lor, i-au dat să mănânce şi i-au pus în faţă „nimicul lor”, împărţind priviri, zâmbete…

„Pe lângă locurile pe care le cunoaştem fiecare, şi sunt locuri turistice care sunt obligatorii să fie văzute cum sunt siturile UNESCO, atât geografice cât şi istorice, în fiecare loc în care am fost am găsit că există un drum plin de colb, sau nedrum, iar la capătul acestui nedrum te aşteaptă o minune a naturii. Iar natura, de fiecare dată, îţi oferă privilegiul de a fi singur cu acea minune a ei”.

Inspiraţia textelor din carte pornesc de la emoţii, senzaţii, mirosuri, alăturate fiind imaginilor spectaculoase selectate din peste 300.000 de fotografii. Sunt poveşti fantastice sau suprarealiste la un pahar de vodcă cu Moartea, o făptură nepământeană „a naibii de frumoasă” care vine la întâlnirea cu tine „când e scris să vină”, sau cu bunul prieten Dumnezeu, care îi mai dă o şansă de fiecare dată, ori cu Timpul. În drumurile lui mai dialogază din când în când cu Cucu’, cu Dracu’ sau cu Umbra. A vorbit şi cu Einstein în Barcelona. I-a promis că îl va duce înapoi în timp, la un concert Led Zeppelin.

„Ce mi-a plăcut mie cel mai mult la cartea asta este că mi-am dat seama că pentru Liviu Stănescu orice călătorie e înţeleasă în dublu sens. O dată e călătoria fizică înspre locul pe care vrea să îl viziteze, şi odată ajuns acolo, mai există o călătorie, care e o călătorie interioară de fapt şi textele asta reflectă. E un transfer extraordinar pentru că nu e un jurnal de călătorie. Sunt nişte bucăţi de text care au fost inspirate autorului de locurile pe care le-a vizitat. Şi pe urmă, distincţia cea mai importantă pe care o face cartea asta, şi despre asta am citit, dacă nu greşesc, într-un text al lui Andrei Pleşu, este diferenţa dintre vizitator şi călător. Vizitatorul este cel care are o dorinţa de a bifa pentru un palmares iluzoriu cât mai multe locuri, pe când călătorul atunci când merge într-un loc încearcă să şi-l interiorizeze, să şi-l facă al lui, să îl locuiască cu propria lui fiinţă. Şi mi se pare că Liviu a reuşit să facă treaba asta în carte. Pare să se simtă perfect în oricare dintre locurile în care a fost”, a apreciat Dan-Liviu Boeriu, care a adăugat că aproape la fiecare text se găsesc tonuri tandre dar şi tonuri şugubeţe, şi foarte multă autoironie.

Scopul este de „a trăi netrăitul”

Scopul călătoriilor sale este de „a trăi netrăitul”. Descrierile lui Liviu Stănescu îţi trezesc simţurile şi imaginaţia te duce uşor în fiecare loc punctat pe harta lumii, fie că e vorba de deşertul Atacama, fie că e vorba de Polul Sud.

„Niciodată nu poţi trăi liniştea cu o primă dună a unui deşert. Trebuie să mergi în inima lui şi în sufletul lui, acolo unde eşti şi tu şi el, amândoi dezbrăcaţi deopotrivă. Acolo am simţit această linişte care îmi ţiuia la propriu în urechi. În locul în care liniştea e atât de Ea, mintea nu te lasă în pace. De frică, de fapt. Ca şi la Polul Sud, unde şi acolo e o linişte tulburătoare. Dar mintea nu îţi dă voie să crezi că există aşa ceva pentru că e învăţată cu zgomotul. Când ajungem la munte spunem: vai ce linişte, ce frumos e! De unde?! Tot bate vântul printre conurile brazilor, tot se aude un piţigoi pe undeva. Ceva este! Dar acea linişte care m-a tulburat în prima clipă, de fapt era un ţiuit prelung în urechile şi în capul meu. Beduinii spuneau că nu sunt foarte sănătos, pentru că ce aud eu nu este adevărat. Îi cred. Dar cei care lucrează la Polul Sud mi-au confirmat că asta păţesc şi ei până se acomodează mintea cu locul. Nu am avut niciodată timpul necesar să zăbovesc săptămâni de zile într-un loc în care să ascult liniştea profundă”, a mărturisit Liviu Stănescu la lansarea de carte.

Următoarea lui destinaţie e „lumea largă”. Şi asta pentru că, mărturiseşte el, nu a fost niciodată la Capătul Lumii. „Capătul lumii nu există! Şi este minunat că nu există pentru că putem colinda Pămâtul în căutarea lui cât ne ţin pingelele”. Îl credem pe cuvânt şi îl aşteptăm cu o nouă carte, că poveştile sunt destule şi neterminate, iar imaginile neapărute spun şi ele tăcute poveşti.