Primul eveniment din cadrul proiectului cultural estival „Tipografia de idei” | #hailamuzeu a avut loc joi seara în Parcul Muzeului Țării Crișurilor, Str. Armatei Române, nr. 1/A. Maria Olaru, multiplă campioană a României la gimnastică a intrat în dialog cu moderatorul Călin Vălean şi mai apoi cu cei prezenţi la eveniment, pornind discuţiile de la controversatul său volum „Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice”, lansat în 2016 şi apărut la Editura Vremea.

[eadvert]

În cartea sa, Maria Olaru a scris despre ce a devenit ca om şi ca sportivă deopotrivă, la Oradea începând povestea de la momentul în care a făcut primii paşi pe drumul gimnasticii de înaltă performanţă. S-a născut în 1982, în zona Bucovinei, la Fălticeni, într-o familie modestă.

A crescut cu cheia în gât şi pe lângă săile de sport aşteptându-şi surorile. La grădiniţă fiind, a fost remarcată şi selectată de un antrenor de la Casa Pionierului, şi de acolo a început aventura Mariei în lumea gimnasticii. O parte din colegele ei care au plecat la Deva i-au povestit ce grozav e la şcoala de gimnastică de acolo aşa încât s-a hotărât şi ea să meargă pe acelaşi drum.

„Stăteam foarte mult timp singură acasă. Eu sunt un om extrovertit, aşa am fost de mică. Îmi place şi singurătatea, dar îmi place să trăiesc printre oameni şi cu oameni. Aşa a început dumul meu către acest minunat dar şi anevoios sport. E un sport pe care îl începi foarte devreme. Sunt copii care încep gimnastica la 4 ani. Eu am început undeva la 5 ani şi jumătate”, a spus Maria Olaru, care considera plecarea la Deva „o evadare din singurătate”. Nu avea niciun idol. „Atunci când m-am apucat de gimnastică, habar nu aveam cine este Nadia Comăneci.”

„Gimnastica e un sport monoton”

Dacă vrei să te dedici unui domeniu, trebuie să te decizi să sacrifici ceva – timp sau familie – acţionând cu perseverenţă şi seriozitate, subliniază fosta gimnastă.

„Eu, ca şi sportivă de înaltă performanţă, să nu vă gândiţi că am mai făcut şi altceva pe lângă timpul petrecut în sala de gimnastică. Timpul liber, şi acela limitat, avea legătură tot cu cantonamentul, ceea ce însemna că mă ocupam de igiena personală, făceam recuperare sau masaj, şi asta undeva la trei ore pe zi. Toate domeniile necesită timp şi dedicare, dar bineînţeles şi vocaţie. Spun vocaţie pentru că văd foarte mulţi părinţi care îşi împing copiii de la spate, văd în ei nereuşitele lor sau neîmplinirile. Este un timp pierdut inutil, în loc să fie îndrumaţi şi ghidaţi către ceva care să le placă şi care să li se potrivească”.

„Joaca” Mariei de-a gimnastica până la urmă a devenit serioasă şi nu şi-a mai permis, spune ea, să dea înapoi gândindu-se la singurătatea care o aştepta acasă şi la timpul investit timp de doi-trei ani în antrenamente. Văzând şi prin curtea şcolii din Deva pe marile sportive ca Lavinia Miloșovici sau Gina Gogean, care la vremea aceea se antrenau acolo, şi-a dat seama că îşi doreşte să ajungă ca şi ele. În plus, antrenoare i-a fost Ecaterina Szabó.

„Gimnastica e un sport monoton, cu zeci, sute de repetări, exerciţiile făcându-le până la urmă din automatism”, spune Maria Olaru.

Exceptând competiţiile, zilele obişnuite de antrenament seamănă una cu cealaltă având acelaşi program, diferind uneori doar intensitatea antrenamentului şi recuperarea.

„Momentele plăcute sunt atunci când eşti copil şi eşti în etapa de învăţare, când înveţi un element nou şi abia aştepţi să ajungi la aparat ca să-l repeţi. Când am ajuns la un nivel foarte înalt trebuia doar să şelfuiesc acele exerciţii şi să mă prezint la cel mai înalt nivel”.

„Nu vreau să îmi plângeţi de milă”

Întrebată din public dacă mai ţine legătura cu colegele alături de care a făcut performanţă şi a câştigat medalii, Maria Olaru mărturiseşte că după ce i-a apărut cartea autobiografică în care a avut curajul să divulge din culise metodele agresive şi „primitive” ale antrenorilor, deşi ea le are în suflet pentru că au fost o echipă, o familie, ele s-au dezis de ea.

„N-aş putea să spun că am renunţat eu la ele vreodată, dar de când am scris această carte – şi îmi asum ceea ce spun şi pot să certific şi să confirm că lucrurile acestea s-au întâmplat – foarte multe dintre ele pur şi simplu s-au dezis de mine, asta este realitatea. Nu ţin legătura cu ele nu pentru că nu mi-aş dori, ci pur şi simplu a fost alegerea lor din considerente de ele ştiute”.

Ţine însă legătura mai departe cu cele care au empatizat cu mărturisirile ei din carte, cum ar fi Daniela Silivaș, Gina Gogean sau Ecaterina Szabo, şi nu au fost singurele care au recunoscut realitatea din sălile de gimnastică.

„Am scris această carte pentru că m-am gândit că aş putea să ajut şi să insuflu tinerilor ce înseamnă să fii atât de bun încât să nu fii ignorat. (…) Doar curajul le-a lipsit acestor foste sportive. S-au întâmplat nişte lucruri, dar fiecare alege cât de mult îşi asumă şi cât de mult îşi recunoaşte propriul trecut. Eu nu aş putea să îl neg pentru că asta s-a întâmplat. Niciodată nu m-am victimizat, dimpotrivă, şi nici nu vreau să îmi plângeţi de milă, prefer să mă urâţi. (…) E o vorbă, respectul se câştigă, nu se impune. Niciodată nu am fost adepta violenţei, indiferent că vorbim de abuzuri fizice, sau verbale. M-am opus întotdeauna”, spune campioana.

În ultimii patru ani ai carierei fusese dusă la cei mai competenţi medici, dar nu a ştiut atunci că e atât de grav. De exemplu, la Camionatul European de junioare de la Birmingham, în 1996, a făcut o fractură la picior, concurând a doua zi aşa la finala la sărituri, pentru că nu i se spusese că are fractură. A câştigat aurul, dar a rămas de atunci cu osul ieşit proeminent.

„E foarte uşor să renunţi, dar când ajungi la un nivel şi te gândeşti cât ai muncit, orice ar fi încerci să mergi mai departe. Şi atunci am strâns din dinţi”, spune campioana. S-a retras din gimanstică în plină glorie motivul principal fiind o operaţie la coloana vertebrală care a necesitat introducerea unei tije de titan.

Gimnastica s-a transformat mai mult în circ

Maria Olaru a anticipat şi declinul din gimnastica românească încă de când era sportiv activ de performanţă, amintind că în 1996, la Jocurile Olimpice de la Atlanta, România a plecat cu şapte din cele şapte gimnaste senioare din toată ţara, care trebuiau să concureze. Dacă ceva se întâmpla uneia dintre ele, nu aveau pe cine să pună în loc în lot.

„Lucru care s-a şi întâmplat la Atlanta. O gimnastă s-a accidentat, şi atunci România a fost nevoită să concureze cu un om în minus. A venit Sydney, unde am participat şi eu, şi să nu credeţi că am fost mai multe. Tot atâtea senioare am fost, dar Dumnezeu a vrut să nu ne accidentăm niciuna. Problemele au început cam din ’95 – ’96 şi motivele sunt mai multe… Plus că s-a schimbat codul de punctaj pentru că au vrut să mai schimbe această ierarhie mondială în care prea de mulţi ani România era acolo, cu Rusia şi China… Practic au schimbat regulile şi le-au făcut în aşa fel încât să ajungă şi alte ţări să câştige”, explică Maria Olaru.

În plus, România a exportat în alte ţări foarte multe cunoştinţe din gimnastică prin antrenorii care au decis să plece din ţară (n.r. Bela Karolyi s-a stabilit în SUA), spune campioana.

„Acum, din păcate pentru noi, din fericire pentru alţii, acei străini fac performanţă şi, dacă mă gândesc bine, peste tot în lume nu există ţară să nu fie câte un român la o echipă naţională. Iar în ţară au rămas acei oameni care de teamă sau diverse alte motive nu au renunţat. Mai există şi faptul că totul evoluează, ori noi, suntem cu aceleaşi arme. Reţeta succesului acum 20 de ani s-a potrivit acelori vremuri, dar acea reţetă de succes niciodată nu se va mai potrivi acum. Din păcate cluburile de gimnastică au rămas multe dintre ele cu aparatură de pe vremea Nadiei Comăneci. Ori gimnastica, din punctul meu de vedere, care am practicat acest sport, s-a transformat mai mult în circ; unde vedeam frumuseţe, artă la sol, acum vedem nişte «maimuţici». Nu poţi cu aceleaşi metode, cu aceleaşi aparate din 1900 toamna să ai rezultate în 2023, unde totul evoluează”, a explicat Maria Olar.

La final, multipla campioană a prezentat câteva medalii câştigate la Europene, Mondiale şi Olimpiadă, dar şi costume naţionale de gimnastică. Întâlnirea cu publicul din Oradea s-a încheiat cu multe fotografii.