A fost prima dată când bihoreanul a dansat acasă, și nu oricum, ci în compania balerinilor cu care a cunoscut succesul internațional.
[related-post post_id=”2268295″]
Jurnal Bihorean: Sunteți cunoscut în toată lumea, pe marile scene ale lumii, de la Balșoi până în Japonia, ați semnat coregrafii pentru marile staruri ale baletului Leonid Sarafanov (Teatrul Mikhailovsky din Sankt Petersburg), Diana Vishneva (Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg), Anastasia și Denis Matvienko (Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg), Iana Salenko (Opera din Berlin). Și totuși, pentru prima dată în fața publicului de acasă…
Edward Clug: Mă întorc de fiecare dată cu drag acasă. Îmi place să spun acasă, la Ștei. Nu am neapărat o explicație pentru asta. M-am dezlipit de Ștei când aveam 10 ani și am realizat curând că n-o să mă întorc, din lipsa de perspective în domeniul artei. Normal, am păstrat legătura cu prietenii, care au plecat și ei în anii de studenție; am senzația că Șteiul arată ca un oraș părăsit. Unul pe care nu l-am părăsit niciodată în inima mea. Și clădirile în paragină, clădirile care nu mai sunt ce au fost, au un impact major asupra mea. Din punctul acesta de vedere, reîntoarcerea în țara pe care a trebuit să o părăsesc, fiindcă așa a fost soarta profesională, e cu atât mai mult un fapt unic.
JB: Ați mai dansat în România…
E.C.: La Cluj, la 10 ani după ce am terminat Facultatea. Și am fost invitat la Opera Națională din București în 2010, unde am montat „Tango. Radio & Juliet” pentru compania din București. Este totuși pentru prima dată când vin pe o scenă din România cu Compania Națională a Teatrului Național Sloven din Maribor, prima apariție împreună. Am făcut turnee în toată lumea, și pentru mine și pentru dansatori este entuziasmant, toți suntem încântați să avem o experiență în fața publicului bihorean.
JB: Marele tenor Alexandru Badea, părintele Festivalului European Music Open, ne povestea că ați luat rapid decizia de a prezenta această gală în festival. Doar în 5 minute ați spus „da”…
E.C.: S-a întâmplat totul rapid. Anul trecut eram în fața Teatrului Regina Maria cu prietenul meu, Corneliu Junc. Eu de obicei parchez în fața teatrului. Nu intrasem în teatru niciodată. Am văzut afișul cu European Music Open. Am văzut spectacolul de dans cu artiști din Viena, din Budapesta, pe care îi cunoșteam după nume, lucrasem cu unii. I-am zis prietenului meu că uite, că se poate organiza ceva atât de extraordinar și la noi în țară și că ar fi senzațional să venim o dată să dansăm și noi. Nu la foarte mult timp m-a sunat domnul Badea, a „pipăit” un pic dacă aș vrea să vin la Oradea, i-am spus în 5 minute „cum să nu”. În 5 minute am organizat totul, i-am spus că am motive atât de importante să fiu aici. În această seară (ieri – n.r.) vor fi în sală mama mea care trăiește la Ștei, verișorii mei, prietenii mei din Ștei… Ceva special.
JB: Cum ajunge un băiețel din Ștei să studieze baletul și apoi să fie cotat, de specialiști, cel mai mare coregraf român al tuturor timpurilor? Așa cum Alina Cojocaru, prim-balerină la Royal Opera House Covent Garden, e considerată cea mai mare balerină de origine română, dumneavoastră sunteți cotat coregraful român de cea mai mare anvergură internațională.
E.C.: Trebuie să vă spun că impulsul de a studia baletul nu a venit de la mine. La 10 ani nu mă interesa baletul. Totul a venit de la tatăl meu, care era geolog, și care cred că și-a căutat împlinirea profesională în plan artistic prin mine. A vrut ca eu să-i împlinesc visul în plan artistic. Lucian Clug, tatăl meu, avea un band rock la Ștei, era animatorul orașului, îl cunoștea toată lumea. Tata a încercat întâi să-mi dezvolte plăcerea de a cânta la vioară. Nu mi-a plăcut. Apoi a încercat să-mi dezvolte plăcerea pentru artele plastice. Aici am dovedit oareșce talent, dar nu mi-a plăcut. Așa că într-o vară, venind de la ștrand, care era în inima orașului, tata m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Cluj, la coregrafie, la balet. Am întrebat cine o să mă controleze acolo pe mine la teme, cine o să-mi dea să mănânc. Nu m-a atras ideea de balet, m-a atras ideea de oraș mare. Când am mers la examen, tata a mai încercat o dată să mă îndrepte spre muzică. Trecând pe lângă Săvinești, m-a întrebat: „Nu vrei totuși la muzică?” Am văzut o școală veche, care era în imobilul unei mănăstiri, și nu m-a atras. Pe strada Turzii, la școala de coregrafie, era o clădire nouă, frumoasă, unde copii din toată țara veniți la examene zburdau prin curte, prin iarbă. Mi-a plăcut, am luat examenul și în două săptămâni eram la internat.
JB: Cum a fost despărțirea de familie? Era deja o situație concretă, erați mic, trebuia să rămâneți acolo, departe de mama, de tata…
E.C.: Mama, când a văzut ce condiții sunt acolo, a început să plângă, „copilașul meu nu-l las”. Veneam dintr-o familie în care aveam condiții bune, mâncare, curățenie. Aici internatul era într-o clădire veche, eram într-o cameră cu paturi de campanie, de fier, 20-25 de elevi între 10-18 ani… Mama plângea în hohote. Noroc că tata a avut puterea să mă lase acolo. A fost un moment al destinului, iar tata a fost cel care mi-a pecetluit soarta. M-am adaptat repede, am înțeles că trebuie să supraviețuiesc. Nu îmi plăcea încă baletul, mie îmi plăcea schiul, îmi plăcea să schiez la Arieșeni. După un trimestru, o profesoară chiar le-a spus părinților mei că ar fi bine să se gândească dacă mai rămân acolo. În vacanță, tata mi-a spus: „Acum ne hotărâm dacă te întorci la balet sau nu”. Am zis că mă întorc. Și lucrurile s-au schimbat, ambiția de a avea un parcurs precum în poveștile de succes ale absolvenților de la Coregrafia din Cluj, care erau cunoscuți și în America, a fost un imbold. Apoi, un alt lucru care mi-a indus că nu trebuie să renunț a fost generat de faptul că tata îmi spunea că dacă vreau să ajung în Vest, asta e o oportunitate. Am văzut în balet o ușă deschisă spre Vest. Și ca să reușesc, trebuia să fiu cel mai bun. Următorii 8 ani nu știu cum au trecut, parcă am fost altă persoană. Sunt emoționat, deoarece voi filma acolo cu Televiziunea Națională Slovenă și mă voi confrunta cu amintiri. Sunt extrem de mișcat că trebuie să mă întorc acolo, să mă întorc acasă. Tatălui meu îi datorez conceptul de viață. Tata cânta cu bandul lui la nunți. Eu, ca și el, distrez lumea, doar că la altă scară.
JB: Ați montat pentru: Baletul Operei Naționale din Maribor și Ljublijana (Slovenia), Baletul Operei Naționale din Zagreb (Croația), Compania de Balet din Stuttgart (Germania), Baletul Operei din Zurich (Elveția), Baletul Operei din Graz (Austria), Compania Națională de Balet (Portugalia), Ochi International Ballet Company (Japonia). Cum a fost să colaborați cu cei de la Balșoi, un teatru colosal?
E.C.: Totul a venit extrem de natural. Odată cu experiența nu mai este așa mult loc pentru entuziasm, cu toate că entuziasmul există. Trebuie să-ți asumi responsabilitatea față de profesie, de tine, față de compania cu care lucrezi. Dacă nu m-am dus eu la Balșoi, Balșoiul a veni la mine. Nu fusesem la Moscova, doar la Sankt Petersburg. M-a sunat directorul Makhar Vaziev, care a lăsat Scala pentru Balșoi, un tip extrem de interesant, care are în birou un monitor enorm pe care urmărește activitatea din teatru, inclusiv cea de la balet. Și-a dorit să vină să mă întâlnească la Maribor. Eram plecat la Stuttgart și într-o zi a venit acolo. Eu venisem de la alergat, el fuma în fața hotelului. M-a întrebat: „Eduard, tu alergi?”. I-am spus că o fac pentru condiția fizică. Mi-a cerut să fac pentru început un balet de un act. I-am propus Petruska lui Stravinski, poveste muzical-coregrafică pe motive ale folclorului rus. Mi-a spus: „Extraordinar!” I-am propus asta unui coregraf, nu-i spun numele, dar mi-a zis că se mai gândește. Ți-o dau… Am făcut-o anul trecut. Balșoi Life Cinema transmite în direct în toată lumea acest spectacol, și a făcut-o și la Maribor. Montam apoi Faust la Zurich, mă atrage această temă. Le-am propus „Maestrul și Margareta”, dar nu au vrut, fiindcă în Germania tema nu e cunoscută, deși e aceeași ca în Faust. E „Faustul sovietic”. O să pun „Maestrul și Margareta” la Balșoi, pe 21 mai 2020 avem premiera, iar aceasta e o provocare extremă fiindcă „Maestrul și Margareta” e un fel de Biblie a culturii ruse. Mulți critici consideră cartea lui Bulgakov una din cele mai importante opere ale secolului XX.
JB: Care e mesajul dumneavoastră pentru bihoreni acum, că v-ați întors acasă?
E.C.: În toți anii aceștia cred că există un detaliu: nu m-am schimbat deloc, așa e firea mea, așa gândesc, așa trăiesc. Aceasta chiar dacă am realizat lucruri la care nici nu m-am încumetat să visez. Am avut tot timpul un țel în concordanță cu posibilitățile mele, și poate un metru mai încolo. Sunt extrem de recunoscător și fericit pentru orice reușită. În 98, când am făcut „Tango”, am fost fericit și nu am crezut că o să fac mai mult. În procesul acesta al reușitelor am fost mereu cu picioarele pe pământ, fiindcă crește responsabilitatea față de ceea ce faci, nu o simt ca o presiune, ci mai degrabă ca pe o direcție în sensul a ceea ce faci. Această direcție, fără susținerea familiei, a celor doi copii, a soției, care este și ea balerină, nu ar putea fi posibilă. Noi venim acasă, la Ștei, mereu. Am fost și la Paște, la Maribor vorbesc românește cu copiii, chiar și cu soția mea, care e slovenă. Cu acest eveniment de la Oradea mai punem o piatră de temelie, o cărămidă la ceea ce va urma, un pas important, nu atât profesional, cât personal. Sunt extrem de emoționat!
JB: Vă mulțumesc că ne-ați introdus în lumea fascinantă în care trăiți, iar ecoul aplauzelor de la Oradea să vă însoțească acolo unde sunteți atât de apreciat și iubit, pe marile scene ale lumii.
Citiți principiile noastre de moderare aici!