Are distincţia unui gentlemen, liniştea şi seninătatea omului care este mândru de ceea ce a făcut. La 99 de ani, doctorul Alexandru Pop a luat tot ceea ce e mai bun din epocile prin care a trecut şi de la personalităţile cu care s-a intersectat şi care i-au marcat existenţa. Întrebarea pe care şi-o pune acum e una existenţială. „Ce plan are Dumnezeu cu mine?”. Care ar fi răspunsul ? Îl dă tot distinsul domn Alexandru Pop: „Întotdeauna am crezut că faptele omului îl urmăresc ca o umbră. Mi-a plăcut întodeauna adevărul, chiar dacă a fost dureros. Am fost pentru dreptate şi adevăr. Şi aşa am servit în toate regimurile”.
Mentorul
Cel care i-a marcat decisiv existenţa doctorului Alexandru Pop a fost Teodor Neş. Acesta l-a adus de la Mădăras la Oradea pentru a urma cursurile Liceului Emanuil Gojdu. Astfel că, lui Alexandru Pop i-a revenit ca un testament misiunea de a retipări, în 2006, cartea profesorului Teodor Neş, „Oameni din Bihor”, carte de referinţă despre personalităţile remarcabile din perioada 1848-1918, carte apreciată de marele Nicolae Iorga. În anii studenţiei, Alexandru Pop era cunoscut în Oradea drept cel mai căutat preparator. Îi medita pe toţi copiii personalităţilor din aceea vreme. Aşa se face că şi în timpul armatei îl medita pe fiul şefului garnizoanei. „Generalul m-a invitat într-o duminică la masă. Erau acolo genrali, colonei, medici, profesori.
Toţi trăgeau de mine să le preparez copiii. Aşa că am făcut armata în civilie şi am terminat-o ca soldat neinstruit”. A venit apoi războiul. Alexandru Pop avea deja trei copii şi a fost trimis să se instruiască. Dar s-a îmbolnăvit şi a ajuns într-un spital din Ploieşti care a fost bombardat de 17 ori. Într-o singură noapte şi-a pierdut tot părul… A fost transferat într-un spital din Timişoara care a fost bombardat de nemţi.
Afaceri în criză
Alexandru Pop îşi aminteşte şi de criza din 1927 şi de cea din 1933. Aşa cum îşi aminteşte şi de „belşugul” din perioada interbelică. A trecut peste toate. Probabil singurul orădean care a trecut şi prin crizele din 27, 33, dar şi peste cea din 2008 încoace spune că a fost o vreme când trocul ţinea loc de salariu. Şi îşi aminteşte de afacerile înfloritoare care se făceau cu bonurile de impozit. „În loc de salariu primeam bonuri de impozit. Dar şi aceasta era o şmecherie. Fiindcă eu, de exemplu, nu aveam impozit. Şi atunci vindeam bonurile industriaşilor, comercianţilor, afaceriştilor la preţuri foarte mici. Acestea au fost afaceri prospere atunci”. Alexandru Pop a fost pentru scurtă vreme membru de partid.
„Am fost repede exclus fiindcă au spus că am mentalitate de mic burghez. Dar cu toate acestea, comuniştii s-au folosit de mine fiindcă eram imparţial în controale. Aceasta chiar dacă preşedintele Sfatului Popular Regional m-a acuzat că am băgat la închisoare numai comunişti. Păi era foarte simplu: numai comuniştii erau atunci pe funcţii”, povesteşte Alexandru Pop. Sfatul distinsului domn este :„Să preţuieşti viaţa, să nu-ţi baţi joc de ea”. Astăzi, la 99 de ani, juristul Alexandru Pop e mereu atent la tot ceea ce se întâmplă. Se uită la ştiri, şi citeşte „din doască în doască” Jurnal bihorean, cu lupa. Redacţia Jurnalului bihorean îi urează „La mulţi ani!”
Veronica Bursaşiu
Cine a fost Teodor Neş?
Oradea. A văzut lumina zilei în comuna Mădăras la 26 martie 1981. A fost timp de 13 ani directorul celui mai renumit liceu bihorean „Emanuil Goju”, între anii 1925-1938, perioadă în care duce o intensă activitate de animator cultural în oraşul de pe Crişul repede. A ţinut sute de conferinţe, a colaborat la ziare ca: Familia, Gazeta de vest, Cele trei Crişuri, Almanah Crişana, făcând parte şi din conducerea revistei Astra. În 1937 îi apare volumul de referinţă pentru judeţul nostru „ Oameni din Bihor 1848-1918, lăudată de însuşi Nicolae Iorga, care va fi reeditată de mai multe ori şi pe baza căreia şi regretatul Stelian Vasilescu va scoate un volum cu acelaşi titlu, cuprinzând anii 1940-2000, volum în care îi dedică lui Teodor Nes, pagini întregi. Apoi, în 1938 este numit inspector şef şcolar pe Ţinutul Someşului, mai apoi a Braşovului, iar în 1942, este promovat ca inspector şef al învăţământului din capitală. Între anii 1952-1958, lucrează în Ministerul Învăţământului de unde şi iese la pensie. Dar duce o viaţă intensă şi ca pensionar, colaborând cu Academia Română. A decedat în 29 mai 1975 şi este înmormântat în cimitirul Belu din Bucureşti.
Citiți principiile noastre de moderare aici!