Trecea cu o uşurinţă de neînchipuit de la condei la microfon, de la albul imaculat al hârtiei la negrul urii şi gândului rău.Era mereu grăbit la orice a făcut în viaţă, pentru că îi era o cumplită frică de moarte. Uneori panica aceasta mi se părea histrionică şi o taxam drept “boală de suflet”.I-am şi spus de câteva ori acest lucru, dar azi când am primit vestea cea neagră, mi-am dat seama că plutea pe ea ca pe un covor fermecat care îl făcea să trăiască paroxistic fiecare clipă de viaţă. Îmi aduc aminte de el, cînd abia venise la Oradea împreună cu soţia sa, remarcabila poetă Constanţa Buzea, să lucreze în redacţie ” să cunoască viaţa” A fost în fiecare clipă “reporter frenetic” şi “poet înflăcărat”. Împreună cu Dumitru Chirilă eram ceea ce el spunea”oglinda versurilor sale”, în sensul primului auditor. Ne citea în ochi şi în respiraţie ce simţeam cu adevărat din versurile sale. “Hai Nea Tuţu, hai nea Mirceo, nu mă lăsaţi singur cu versurile astea care mă terorizează cu năvala lor” Scria mult şi tumultos De multe ori ne suna şi noaptea la telefon să ne citească “ultima lui poezie”. Când a inventat Cenaclul “Flacara” trebuie să fi fost trecut de miezul nopţii.Trăia între contraste adânci cu lumini înalte.. De pe scenă oficia ca un profet al sufletelor unite.Trăgea după el oraşe întregi cântând dintr-un flaut fermecat: versul.
A cântat şi pentru cine nu trebuia, fiind înferat şi cât a trăit şi când a murit, cu pecetea de ”poet de curte”. Politic, nimeni n-a uitat să amintească aceasta, nici măcar în articolele de condoleanţe scrise în această ultimă zi alui, de parcă ar fi fost singurul care a scrs ode. De la grecii cei vechi, până la americanii cei noi, lira s-a acordat şi în gama aceasta.Dar ce puţini şi-au adus aminte cum s-a bătut Păunescu pentru colegii săi de geniu, Marin Sorescu, Augustin Doinaş sau Ioan Alexandru, care erau aruncaţi în groapa cu lei. Nu-l plângeţi pe Adrian pentru că el a fost tot ce poate fi mai om un om: îndrăgostit, oropsit, adulat, încântat şi distrus, fiu şi tată, bunic şi chiar străbunic, genial şi penibil, erou şi dezertor: “Omul – opere complete”…
În zori, astăzi, el şi-a ajuns din urmă viitorul şi l-a oprit o clipă să-i recite ultimele versuri scrise către oameni. Apoi a devenit un semn al poporului său, cu rele şi bune, de care va fi nevoie şi mai mult de aci înainte, rămânăndu-ne testament indemnul lui major:”Iubiţi-vă pe tunuri!”.
Veştile despre veşnicia lui au şi sosit: În drum către cer a scris prima sa poezie siderală pe care i-o va citi Lui Dumnezeu care, inspirat o să-i ierte toate păcatele.
Mircea Bradu
In casa lui Mos Nicolae din Beiusul de Apuseni
Citiți principiile noastre de moderare aici!