„Variaţiuni pe o temă dată” nu e o carte obişnuită, ci e un RĂMAS BUN adresat soţului ei, scriitorul Romulus Rusan, plecat din lumea aceasta acum un an… E şi o rememorare a clipelor, zilelor, anilor mulţi petrecuţi împreună, cei doi căsătorindu-se de foarte tineri. Au fost suflete pereche, cum se spune, au trăit peste şaizeci de ani împreună… O viaţă de om, nu-i aşa… în care o căsnicie trece prin multe, bune şi mai puţin bune… cu suişuri şi inevitabile coborâşuri.

„Un poem, scrie ea pe pagina a patra a cărţii, de dragoste despre nedespărţirea prin moarte. Cea mai metafizică dintre cărţile mele…”

Cum altfel să interpretezi (şi de ce ai face-o?) întrebarea obsedantă ce depăşeşte înţelegerea imediată : „Cum poate ceva ce este

Să nu mai fie

Ca şi cum n-ar fi fost ?”

Da, aşa este, o stare ciudată, ce ţine de metafizic, când doi oameni, unul plecat definitiv, continuă să EXISTE cumva în viaţa celui rămas, când cei doi au fost o pereche, un cuplu…

Noi ştim că cei doi au fost mereu, mereu unul lângă altul şi când şi-au scris cărţile şi când le-au fost interzise semnăturile şi când au fost puşi la index şi când au lansat cărţi de poezie , de proză, etc…şi când au fost în America, bursieri şi când au călătorit în lumea largă, invitaţi şi premiaţi şi când au activat ani şi ani la Alianţa Civică, la Fundaţia Academia Civică (unde Ana continuă să fie prezentă) şi când au fost umăr lângă umăr la manifestaţii de protest, pe baricade, vorbind mulţimii adunate în Piaţa Universităţii şi când au fost insultaţi şi când au fost lăudaţi şi când au descins la Sighet, unde MEMORIALUL este cu adevărat OPERA lor… chiar dacă li s-a alăturat o echipă excepţională de specialişti şi oameni de caracter…şi când, au scris şi tipărit zeci şi zeci de cărţi despre România comunistă, dezvăluind lucruri, fapte şi evenimente , unele de o gravitate fără seamăn, ce vor rămâne mărturie pentru generaţiile ce vin, despre ţara noastră sub regimul opresiv comunist.

Ceea ce scriu eu acum nu se vrea o cronică de carte. Las asta în seama poeţilor şi a criticilor literari. Nu scriu, decât rar şi ,mai ales pentru mine, cronici de carte. Sunt aceste rânduri mai degrabă un fel de a rememora eu însămi, ca prietena celor doi de peste patru decenii, scene evocate de Ana, la care ne face părtaşi şi pe noi, cititorii cărţilor ei.

Fiecare poem, fiecare vers e un gând, o întrebare, o mirare, o obsedantă întrebare care aşteaptă un răspuns. Un răspuns care nu va veni niciodată în lumea aceasta.Ce răspuns poţi aştepta, vorbind cu cel plecat ?

„E uşor să fii mort, Universu-i pustiu
E mai greu să fii viu ? Sub al cerului cort,
Timpul cum să-l suport Nici refuzul nu-l ştiu
Când la tine-i târziu ?” Nu ştiu nici să-l suport”

Poeta ştie că are şi o datorie: aceea de a face ordine în manuscrisele soţului ei şi de a trimite la tipar ceea ce nu a reuşit el să facă, viaţa curmându-i-se brusc, fără a-i lăsa timp de pregătire… Dar oare există cândva acest timp??? E şi acest gest, deşi normal, un moment de mare suferinţă, fiind o rememorare a clipelor în care au stat îndelung poate de vorbă despre o carte sau alta, despre o temă sau alta :

„Ce strălucire dă suferinţa !
Aureolele sfinţilor
Chiar asta înseamnă.
Din geamantanul cu hârtiile tale
Lumina se scurge
Asemenea unui sânge
Dintr-un sfânt ciopârţit.”
Plină de poezie duioasă e ideea de a se visa „unul pe altul, în acelaşi timp”.Important ar fi doar „să fixăm timpul şi locu-ntâlnirii..” spune ea.

Un strop de umor care i-ar fi plăcut, sunt sigură şi lui Romi, este un poem în care Ana îşi imaginează cum ar reacţiona un om din serviciile Securităţii, unul pus să asculte ce se vorbeşte prin casele oamenilor (oho, ştim cât au fost ascultaţi , mai ales scriitorii; cei mai „periculoşi” români, nu-i aşa ?), dacă ar auzi-o pe ea vorbindu-i cu voce tare LUI, iar el, nerăspunzându-i, securistul ar deduce că-i răspunde prin semne. O idee de o originalitate frapantă, tristă în fond, dar ce ciudat, trezindu-ne cumva, un zâmbet… complice.

Cartea se citeşte cu sufletul la gură, la capătul ei, singura dorinţă e s-o deschizi din nou, s-o reciteşti, să încerci să reţii, dacă nu un vers, măcar să te laşi cuprins de starea de iubire, de devotament, de pace şi resemnată linişte care a generat naşterea acestei superbe cărţi-testament, a acestei neobişnuite declaraţii de dragoste.

Scrisă, da, cum singură spune, cu „un stilet ce ucide şi scrie,

înfipt în iubire până-n prăsele”. Citiţi-o, spre bucuria sufletului vostru…

Elisabeta Pop