A început Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. În lumea satului bihorean se mai păstrează anumite tradiții și obiceiuri pascale. Astfel, în Săptămâna Mare, gospodarii fac curățenie în ogradă, în fața casei, în uliță, își repară lavițele de la stradă, scot pernele, dunele (dricarele) la soare, pe sârmă, să fie aerisite.

[eadvert]

Toate acestea fiind un simbol al curățeniei și al purificării casei și gospodăriei. În Bihor, în a doua zi de Paști, cimitirul devenea scena principală pe care se „juca” viața satului. Aici, oamenii dădeau pomeni și ofereau mâncare și băutură pentru sufletele celor plecați, pentru că exista credința că cei plecați revin și se reunesc simbolic cu cei din familie. Astfel, în preajma cimitirelor se juca și se chiuia.

„În Joia Mare, numită și Joimărița, Joia Neagră, Joia Patimilor, în Bihor există credința că se deschid mormintele, iar sufletele morților se întorc acasă și stau alături de membrii familiilor, până după Paști. Pentru întâmpinarea acestora, se aprind focuri prin curți, în fața casei și în cimitire. Acestea erau aprinse din resturi vegetale, uscate, pentru a îndeplini ritualul. Astăzi se mai păstrează acest obicei, dar într-o altă formă, fiindcă oamenii aprind cauciucuri, le rostogolesc din vârful dealurilor spre vale, uitând de menirea inițiatică a ritualului”, a spus Vasile Todincă, cercetător științific la Secția de Etnografie a Muzeului Țării Crișurilor din Oradea.

Potrivit acestuia, Joia Mare era și termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepa, altminteri erau blestemate.

„Joimărița era patroana torsului și a țesutului. Ea supraveghea hărnicia femeilor, iar dacă le prindea cu cânepa nelucrată, le făcea neputincioase a lucra tot anul și le blestema pe cele leneșe”, a mai adăugat Todincă. Tot în Joia Mare, gospodarii se spovedesc pentru ca în ziua de Paști să poată primi cu sufletul curat trupul și sângele Mântuitorului. De asemenea, din Joia Mare, credincioșii țin post negru până în noaptea Învierii. La Biserici nu se mai trag clopotele până în seara Învierii. Ele au fost de fapt înlocuite cu bătăile de toacă. Acestea au fost asemuite cu bătutul piroanelor în mâinile și picioarele lui Isus Hristos. “Toaca simbolizează crucea lui Hristos, dezvăluind – cum spunea părintele Galeriu – o chemare vie la rugăciune, dar și un cântec de durere și de bucurie, vestind, o dată cu baterea cuielor crucii, imnul pascal al Învierii”, a precizat Vasile Todincă.

Un alt obicei, rămas încă viu în unele sate de pe Valea Crișului Negru, este împistrirea ouălor cu motive tradiționale. El este întâlnit în sate precum: Drăgoteni, Roșia, Lazuri de Beiuș, Talpe de Beiuș etc.). În Bihor, ouăle încondeiate sunt frecvent monocrome. La Drăgoteni, ornamentele sunt desenate pe fond roșu sau albastru.

„În Vinerea Mare se împistresc ouăle cu ajutorul unui instrument numit bizarcă. Femeile topesc ceară de albine și cu ajutorul bizărcii modelează pe ouă diverse motive, păstrate din moși strămoși. Sunt motive geometrice (rombul – care asigură legătura dintre cer și pământ, cercul), florale (spicul de grâu, trifoiul cu patru foi și frunze de diferite forme), fitomorfe (pomul vieții, bradul etc.), zoomorfe (coarnele berbecului, creasta cocoșului), scheomorfe (motive ce izvorăsc din marile ocupații ale lumii satului, reprezentând furca, grebla, plugul, vârtelnița, secera etc.). Un loc aparte îl ocupă motivele religioase – crucea și prescura”, a detaliat Vasile Todincă.

„Postul Paștelui este un post al fudulului, în sensul că, în comparație cu Postul Crăciunului, acum nu se face mâncare multă, dar se făceau haine noi pentru fiecare membru al gospodăriei, pentru ca în ziua de Paști să iasă la slujbă cu ceva nou – o cămașă, un pantalon, și de aici, fudulia. O altă caracteristică a Postului Paștelui era înfrânarea, purificarea spirituală. Postul Paștelui era cel mai greu post de peste an, pentru că creștinul are conștiința unui fapt tragic, spre deosebire de Postul Crăciunului, care era Postul sătulului. Atunci avem de-a face cu un adevărat festin alimentar, un moment al veseliei transpus prin obiceiuri mai complexe și mai numeroase în comparație cu cele din Postul Paștelui (colindele, mersul cu turca, cu steaua și cu plugușorul)”, a mai punctat Todincă.

Un obicei foarte renumit este cel al suratelor. Femeile mai în vârstă din satele din Bihor își amintesc din copilărie cum adolescentele din acele vremuri „se prindeau surate”. Ele făceau practic un legământ de prietenie pe viață, bazat pe încredere și sprijin reciproc. Fetele îmbrăcau haine de sărbătoare și purtau la gât ștergare colorate, culoarea predominantă fiind roșul. Fetele se țineau de mâini, dansau și cântau „Lioara”, după care își jurau credință ca „surate”. Evenimentele ritualice culminau cu suite de dansuri tradiționale, la care participau și feciorii satului.