Dar aceste lucruri nu funcționează, iar domnul Georgescu anume pentru aceea câștigă. Va fi fiind șocant pentru mulți, dar crimele istoriei stârnesc emoții puternice doar celor ce le-au îndurat, iar celorlalți nu, or tocmai această abordare sentimentală, de divertisment tragic, ținând loc de judecată rațională, a dus în derizoriu trecutul fascist și a născut toleranța pentru fascismul din prezent.

Mai demult, la comemorarea deportării evreilor din Oradea, o artistă a făcut un desen înfățișând figurile subțiri și cenușii ale victimelor, foarte expresive în privința suferinței; o inscripție în engleză, strecurată printre siluete, ne îndemna să îi privim în ochi, dând de înțeles că valul empatiei ne va copleși deîndată. Dar empatia nu a venit și mi-am dat seama că ceea ce vedeam era greșit. Cei care au săvârșit acele lucruri au privit nu în ochii unor mogâldețe desenate, ci ai oamenilor adevărați pe care îi nimiceau și nu au simțit nimic. La ce ne-am aștepta, atunci, de la cei ce cunoșteau acele fapte, dar nu le vedeau săvârșite? Dar de la cei ce nici nu existau, ci doar pe urmă s-au născut și au aflat? Firește, odată ce crimele s-au comis și s-au dat în vileag, iar războiul s-a sfârșit, nimeni nu a spus că s-a procedat bine, dar prea puțini au spus că s-a procedat rău când trebuia; apoi, să notăm că cei ce nu vizitează mormintele propriei familii nu au pentru ce respecta rudele pierdute de alții.

E la modă să condamnăm indiferența și să lăudăm empatia. Ce poate fi mai nobil decât să simțim durerea altuia, și încă de bună voie? Dar nimeni nu o simte, iar în cultura empatiei contează afirmarea ei, care e un fel de a spune: „iată-mă cât sunt de bun la suflet, cât de nobile îmi sunt intențiile, lăudați-mă”. E cel mai ușor astfel, fiindcă sentimentele nu au nevoie de vreo virtute pentru a exista, ci de un stimul, durează doar câtă vreme sunt stimulate, iar dacă stimulul nu dispare, mintea se desensibilizează și gata. Mult mai greu e să înțelegem soarta evreilor prin prisma nedreptății, întrucât aceea are nevoie de virtutea dreptății, or virtuțile sunt greu de dobândit.

Aducătorii noului fascism cunosc lucrul acesta; lipsiți de virtuți proprii, le mimează gândind că opoziția lor comodă și sentimentală nici să le mimeze nu poate: două postări cu fotografii de deportați, un text lacrimogen-apocaliptic și gata, tinerii frumoși și liberi sunt pregătiți să îi înfrunte pe fasciști și să piardă. Domnul Georgescu și prietenii dumnealui câștigă știind că nu îi așteaptă decât acest suflu călduț și anemic. Tot așa, mă tem că cerșirea solidarității de ultim ceas și altele asemenea nu vor aduce decât ridicol. Românii de acum nu vor plânge mai mult pentru abuzurile trecute decât românii de atunci, iar de cele ce se pot întâmpla se înfioară cât s-au înfiorat și străbunicii lor, care le-au săvârșit.

Cum să vorbim așadar despre Mareșalul Antonescu și Corneliu Zelea, martirii cei frumos mirositori? Din păcate, în câteva zile nu putem infuza virtuțile pe care trebuiau să le cultive Biserica și educația, timp de generații – ceea ce ar trebui să se facă începând cu ziua a 11-a, de după alegeri. Până atunci să vorbim despre minunații martiri în termenii pe care românii de azi îi înțeleg cel mai bine, ai succesului și ai ratării. Căci amândoi sunt ratați trecuți cu roșu în calendar.

Corneliu Zelea, care în zilele bune era charismatic și deștept, a avut ideea să dea dușmanilor săi motiv să îl aresteze, iar aceștia, mai inteligenți decât el, s-au asigurat să nu iasă viu din închisoare. A intrat în capcană din propria tâmpenie și murind el, mișcarea legionară a încăput pe mâna lui Horia Sima, un om care era idiot tot timpul. El a dus legiunea la guvernare, unde au rezistat 5 luni întregi, înainte să pornescă de capul lor o lovitură de stat pe care armata a zdrobit-o, împușcând răsculații și întemnițând restul. Altfel spus, Horia Sima a stat la guvern mai puțin decât Sorin Grindeanu și a plecat cu un șut în fund mult mai urât. Legiunea s-a dovedit o trupă de luzări care nu au fost martirizați de nimeni, ci s-au sinucis din propria tâmpenie. Să tăcem respectuos la pomenirea lor.

Apoi e Mareșalul, aproape respectabil întrucât a fost scurtă vreme reabilitat, ba oameni serioși ca domnul Lucian Boia spun că nu a fost chiar atât de rău ca alțiii. Poate că nu, dar idiot a fost până la sfârșit. Ne închinăm la eroul militar care a trimis țara la război și a pierdut? Ca ditamai mareșalul să greșească la început e un lucru, dar când rușii au luat Transnistria, apoi Basarabia, apoi Iașiul și veneau spre București, tot nu își da seama că a pierdut, când gospodinele și copiii știau? Există un respect tacit pentru ceea ce unii consideră demnitate la acest papițoi, și totuși ce penibil i-a fost sfârșitul, ca regele să îl demită, să refuze să fie demis iar apoi să fie amenințat cu arma. Dacă era demn marele om, atunci asculta de porunca suveranului și se da laoparte, iar dacă nu i-a păsat de suveran, atunci mareșalul a fost tras pe sfoară de un puștan cu un pistol. Admiratorii de acum ai martirului habar nu au că după legea de atunci, a refuza ordinul regelui era un act de răzvrătire, iar Mihai, comandantul suprem al armatei, avea tot dreptul să îl împuște pe loc, ca pe un trădător.

Aceste nu sunt moaște, stimați cititori, ci hoiturile unor nereușiți, iar pupătorii lor nu îi admiră cu adevărat, ci mizează că oamenii sunt atât de confuzi, atât de lipsiți de virtuți și de judecată, încât nu cunosc diferența. Dar nu e așa. Ascultând plângerea domnului Georgescu la umbra monumentelor ratării, mă întreb dacă luzării prezentului se cuvine să fie mai mari sau mici decât cei din trecut. Eu nu știu.

GABRIEL MILOIA